ICCJ. Decizia nr. 3654/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3654/2010
Dosar nr. 2557/54/200.
Şedinţa publică din 16 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele.
Prin sentinţa nr. 42 din 1 februarie 2010, Curtea de Apel Craiova a admis cererea reclamanţilor B.E., ş.a., formulată în contradictoriu cu Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice în sensul că a anulat ordinul nr. 1472 din 2 iulie 2009 şi a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Ordinul nr. 1472 din 02 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J. s-a dispus, începând cu data de 01 iunie 2009, suspendarea aplicării Ordinului nr. 526 din 3 martie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., cu motivarea că plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% intră sub incidenţa OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, precum şi având în vedere impactul măsurilor de rectificare bugetară asupra bugetului Ministerului Public, prevăzute de OUG nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale.
Curtea de apel a reţinut că prin ordinul contestat se dispune implicit suspendarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, fapt de natură să atragă nelegalitatea acestui act administrativ, întrucât „executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile constituie o obligaţie legală a statului", aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO.
Instanţa a reţinut că cererea de chemare în garanţie este neîntemeiată, având în vedere atribuţiile ce revin Ministerului Finanţelor Publice în raport de obiectul cererii - anularea unui act administrativ la a cărui emitere sau avizare chematul în garanţie nu are nicio atribuţie.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul I.C.C.J., criticând hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
Prin motivele de recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul I.C.C.J. critică sentinţa civilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 cu aplicarea art. 3041 C. proc. civ.
In raport cu art. 3041 C. proc. civ., se solicită examinarea cauzei sub toate aspectele, reaprecierea materialului probator şi interpretarea corectă a stării de fapt şi de drept.
Recurentul-pârât reiterează excepţia lipsei de interes, invocată prin întâmpinare şi la fond, în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., motivat de faptul că actul a fost anulat prin mai multe hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanţii nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor lor.
Pe fondul cauzei, recurentul susţine că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică fiind dată cu aplicarea greşită a legii,, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile OUG nr. 71/2009 şi că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice, cele două instituţii se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.
Mai susţin recurenţii că cele două acte nu a fost emise cu exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, întrucât Ministerului Public - Parchetul I.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a suplimentat şi a refuzat alocarea sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică acordat prin hotărâri judecătoreşti, astfel că se impunea introducerea în cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi obligarea acestuia să vireze sumele aferente.
Înalta Curte analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Instanţa de recurs reţine că anularea ordinului prin hotărârea arătată nu înseamnă lipsirea de interes a acţiunii reclamanţilor, întrucât aceştia justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată, cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului şi deciziei ce formează obiectul litigiului.
Înalta Curte reţine că aprecierile instanţei de fond sunt temeinice şi legale, întrucât OUG nr. 71/2009 are ca obiect reglementarea procedurii de executare a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, or este evident faptul că în speţă hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică nu stabilesc obligaţia de plată a unei anumite sume în favoarea reclamanţilor în sensul prevederilor ordonanţei de urgenţă, ci un drept al reclamanţilor la acordarea sporului respectiv.
Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici criticile din recurs referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi ignorat jurisprudenţa CEDO referitoare la obligaţia instanţei de a realiza o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probatoriu ale părţilor.
Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând, cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamanţilor aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
În acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat şi emis cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actelor contestate, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al celor două acte administrative.
Înalta Curte apreciază că prin emiterea actului administrativ cu nesocotirea principiului neretroactivităţii se aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamanţilor cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie, a cărei retroactivitate nu poate fi pusă la îndoială.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă, pârâtă în prezenta cauză, a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamanţilor de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
Susţinerea recurenţilor în sensul că anularea actului este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, având în vedere prevederile art. 4 alin. (3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009, este lipsită de relevanţă, întrucât legalitatea actului administrativ contestat se verifică la momentul emiterii lor şi nu poate fi validată de reglementări emise sau adoptate la un moment ulterior.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, Curtea reţine că între recurentul-pârât şi această instituţie nu există raporturi de natura celor avute în vedere de dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum corect a apreciat instanţa de fond.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute şi faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul I.C.C.J. ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 42 din 1 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3644/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 37/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs → |
|---|
