ICCJ. Decizia nr. 3695/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3695/2010
Dosar nr. 218/32/2010
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SA Bacău a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Bacău solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 130 din 15 februarie2010 emisă de pârâtă până la pronunţarea unei hotărâri definitive în cauză.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în urma interpretării eronate a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, autoritatea pârâtă a stabilit în mod nelegal în sarcina sa de plată suma de 663.101 lei, cu titlu de TVA suplimentar, întrucât a considerat că o serie de achiziţii realizate de societate nu au fost destinate utilizării în folosul unei operaţiuni taxabile.
Reclamanta a susţinut că prima condiţie impusă de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, respectiv cazul bine justificat, este reprezentată de faptul că societatea a probat îndeplinirea condiţiilor legale pentru fiecare achiziţie care a fost înlăturată de la deductibilitatea TVA.
În plus, reclamanta a menţionat că cea de-a doua condiţie, reglementată de textul legal anterior nominalizat, adică existenţa unei pagube iminente, rezultă din faptul că începerea executării silite ar bloca activitatea societăţii, în condiţiile în care organul fiscal a dispus deja instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor sale.
Totodată, reclamanta a precizat că a încheiat cu SC L.R. SRL antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1536 din 2 iulie 2009 la B.N.P. M.P., având ca obiect terenul în suprafaţă de 5.992 m.p., teren asupra căruia s-a impus măsura asiguratorie.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a arătat că argumentele prezentate de reclamantă în susţinerea acţiunii nu sunt de natură să justifice suspendarea executării actului de impunere contestat în cauză.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 58 din 30 aprilie 2010, a admis acţiunea şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 130 din 15 februarie 2010 emisă de A.I.F. Bacău din cadrul D.G.F.P. Bacău până la pronunţarea instanţei de fond.
În considerentele hotărârii, prima instanţă a reţinut următoarele:
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiţii cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ: existenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
În speţă, există un caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ, întrucât împrejurările invocate de reclamantă vizează elemente de fapt, dar şi de aplicare a legii, contrare celor reţinute de organul de inspecţie fiscală, care vor face obiectul controlului în cadrul soluţionării contestaţiei formulate de societate.
De asemenea, reclamanta a justificat şi îndeplinirea condiţiei pagubei iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, modificată deoarece, prin punerea în executare a actului administrativ contestat şi a măsurilor de indisponibilizare a bunurilor sale, i se creează o pagubă, urmare a eludării de către autoritatea fiscală cu competenţă în materie a prevederilor art. 142 alin. (1) C. proCod Fiscal
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Bacău, care a solicitat modificarea sa şi respingerea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată de către reclamantă.
În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.
În concret, recurenta a arătat că intimata nu a probat îndeplinirea condiţiilor impuse de textul legal anterior indicat, întrucât măsura asiguratorie a fost instituită asupra unei clădiri în suprafaţă de 581 m.p., evaluată la suma de 266.519 lei, clădire deţinută de societate în baza certificatului de proprietate M03 nr. 0384/1993. Ca atare, sechestrul asigurator s-a pus pentru o sumă care, împreună cu alte obligaţii fiscale, sunt sub valoarea de 150 %, impusă de art. 142 alin. (1) C. proCod Fiscal, motiv pentru care nu există o pagubă iminentă.
În raport de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., în cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că, în speţă, nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În prezenta cauză, se pune problema temeiniciei cererii de suspendare a deciziei de impunere nr. 130 din 15 februarie 2010 emisă de A.I.F. Bacău din cadrul D.G.F.P. Bacău, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Potrivit textului normativ anterior individualizat, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În speţa de faţă, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanţe, constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat.
Aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ aflat în discuţie sunt legate de aparenta încălcare a dispoziţiilor art. 145 alin. (2) lit. a) Cod Fiscal, de către autoritatea fiscală.
Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în speţă, întrucât societatea intimată a încheiat cu SC L.R. SRL antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1536 din 2 iulie 2009 la B.N.P. M.P., având ca obiect terenul în suprafaţă de 5.992 m.p., pentru preţul de 2.250.360 euro. Acest teren face parte din terenul situat în Bacău, str. Milcov, în suprafaţă totală de 34.821 m.p., teren asupra căruia organul fiscal a instituit sechestru asigurator. Ca atare, în situaţia în care intimata nu îşi va putea îndeplinii obligaţia contractuală asumată, va interveni sancţiunea rezoluţiunii antecontractului, cu consecinţa pierderii sumei aflate în discuţie.
În consecinţă, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Bacău împotriva sentinţei nr. 58 din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3691/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 3764/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
