ICCJ. Decizia nr. 3686/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3686/2010
Dosar nr. 611/42/2009
Şedinţa publică din 17 septembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgovişte, reclamanţii B.I., G.T., G.G., G.M. şi G.N., prin mandatar G.A. au chemat în judecată pe pârâtul D.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 73/1991, constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. 2601 din 4 noiembrie 1992 emis de Comisia Judeţeană Dîmboviţa.
Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale a Judecătoriei Târgovişte şi declinarea în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, excepţia tardivităţii, excepţia prematurităţii, excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţii privitoare la Ordinul nr. 73/1991 şi excepţia autorităţii de lucru judecat privitoare la titlul de proprietate nr. 2601/1992
Întâmpinare a formulat şi M.A.D.R. prin care se invocă excepţia necompetenţei instanţei sesizate şi declinarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat
Prin sentinţa nr. 351 din 24 ianuarie 2008, Judecătoria Târgovişte a admis excepţia de necompetenţă materială şi, în temeiul art. 158 C. proc. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 1, Curţile de Apel judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. Cum actul în discuţie îmbracă forma juridică a unui act administrativ de autoritate, emis de un minister în executarea dispoziţiilor legale, Curţii de Apel Bucureşti îi revine competenţa, în temeiul art. 3 pct. 1 C. proc. civ., să soluţioneze cauza în primă instanţă.
Sentinţa nr. 351 din 24 ianuarie 2008 a Judecătoriei Târgovişte a rămas irevocabilă prin respingerea recursului de către Tribunalul Dâmboviţa prin Decizia nr. 471 din 8 aprilie 2008.
La Curtea de Apel Bucureşti cauza a fost înregistrată sub nr. 6701/315/2007 şi prin sentinţa nr. 2274 din 15 septembrie 2008 a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, sentinţă irevocabilă prin Decizia nr. 787 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Ploieşti sub nr. 611/42/ 2009.
Pârâtul M.A.P.D.R. a depus note scrise unde s-a reiterat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie invocată prin întâmpinare la dosarul de fond şi s-a arătat că prin sentinţa civilă nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti s-a respins acţiunea reclamanţilor prin care au solicitat, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, anularea Ordinelor nr. 73/1991, 153/1992 eliberate de M.A.P.D.R. şi anularea titlurilor de proprietate nr. 2601/1992 şi nr. 2602/ 1992 emise de Comisia Judeţeană de fond funciar Dâmboviţa.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a fost respinsă acţiunea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat este întemeiată, fiind întrunite condiţia triplei identităţi a celor trei elemente: obiect, cauza şi părţi.
Din analiza actelor, instanţa de fond a reţinut faptul că dosarul care a fost soluţionat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti a avut aceleaşi părţi ca şi cele din prezenta cauză.
Identitatea de obiect impune ca pretenţiile formulate prin cea de-a doua cerere să fie aceleaşi cu pretenţiile formulate prin prima cerere sau dacă obiectul este formulat diferit în cele două cereri dar scopul urmărit este acelaşi ori dacă dreptul ce formează obiectul celei de-a doua judecăţi în primul proces a fost invocat pe cale incidentală, iar instanţa de fond a reţinut că şi această condiţie este îndeplinită pentru că în primul dosar (832/2/2007) obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit anularea Ordinelor nr. 73/1991 şi nr. 153/1992 eliberate de pârâtul M.A.P.D.R. şi a titlurilor de proprietate nr. 2601 din 4 noiembrie 1992 şi nr. 2602 din 4 noiembrie 1992 emise de Comisia Judeţeană de fond funciar Dâmboviţa.
În prezenta cauză reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a Ordinului nr. 73/1991 emis de M.A.P.D.R. şi a titlului de proprietate nr. 2601 din 4 noiembrie 1992.
Şi ultima condiţie prevăzută de art. 1201 C. civ., care se referă la identitatea de cauză, s-a considerat îndeplinită pentru că în dosarul nr. 832/2/2007, obiectul cererii privind solicitarea de anulare a ordinelor a fost întemeiat pe lipsa dreptului de proprietate şi de posesie pentru terenurile date la schimb de părţi, iar în prezenta cauză au fost invocate ca temei legal, fraudele comise de părţi în obţinerea actelor de proprietate, motivându-se că dreptul de proprietate invocat de pârât nu există, iar actele încalcă norme imperative de drept a căror lezare atrage desfiinţarea lor.
Ulterior, prin sentinţa nr. 11 din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, s-a admis cererea de completare a sentinţei nr. 198 din 29 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, cerere formulată de pârâtul D.I. şi s-a dispus completarea sentinţei nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti în sensul că obligă reclamanţii B.I., G.T., G.G., G.M. şi G.N., la plata sumei de 1.785 lei către pârâtul D.I., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii B.I., G.T., G.M., G.N. şi G.G., prin mandatar G.A.
I. Primul motiv de recurs ce se referă la nelegalitatea hotărârii pentru că a fost dată cu încălcarea dreptului la apărare consfinţit de art. 24 din Constituţie, art. 1141 alin. (3) şi de art. 156 C. proc. civ.
Se arată că instanţa de fond a reuşit un record de operativitate pentru că a soluţionat cauza în trei săptămâni de la primul termen de judecată activ.
II. Al doilea motiv de recurs se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., pentru că între cele două procese nu există identitate de cauză.
Este criticată soluţia instanţei de fond deoarece s-a neglijat faptul că în verificarea existenţei lucrului judecat trebuie avut în vedere că aceeaşi pretenţie poate fi fondată într-un al doilea proces, pe o altă cauză şi că în speţă, nu se constată nici existenţa identităţii de obiect şi nici a celei de cauză.
După pronunţarea sentinţei civile nr. 2130/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat că din relaţiile furnizate în scris de către autorităţile interesate, schimbul de terenuri aprobat este fictiv, iar prin sentinţa penală nr. 46/2009 a Judecătoriei Târgovişte şi Decizia penală nr. 240/2009 a Tribunalului Dîmboviţa s-a constatat că pârâtul a obţinut ordinul atacat printr-un fals intelectual şi prin uz de fals.
Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Şi C.J.S.D.P. privată asupra terenurilor Dâmboviţa a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, ca şi M.A.D.R.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti pentru următoarele considerente:
Reclamanţii B.I., G.T., G.M., G.N. şi G.G. au formulat recurs şi împotriva sentinţei nr. 11 din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal şi s-a precizat că motivele de recurs le vor depune printr-un memoriu separat.
Instanţa de fond a soluţionat cererea formulată de reclamanţi prin admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat, reţinând îndeplinirea triplei identităţi.
În motivele de recurs se critică soluţia pentru că nu ar exista identitate de cauză şi obiect între prezenta cauză şi acţiunea care a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, sentinţă rămasă definitivă prin nerecurare.
Plecând de la faptul că obiectul acţiunii este „scopul imediat" ce se urmăreşte prin proces, „beneficiu juridic" ce se invocă, urmează să se analizeze dacă între cele două cauze există identitate de obiect.
Prin acţiunea aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 2130 din 12 septembrie 2007, instanţa a respins cererea de anulare a Ordinelor nr. 73/1991 şi nr. 153 din 29 iulie 1992 al M.A.P.D.R. ca tardivă, iar în prezenta cauză s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 73/1991 emis de acelaşi minister.
Chiar dacă în prezenta cauză se solicită să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 73/1991, având în vedere că o instanţă s-a pronunţat cu privire la acest ordin, face să fie îndeplinită condiţia identităţii de obiect, astfel că susţinerile din motivele de recurs sunt nefondate cu privire la neîndeplinirea acestei condiţii.
Cauza unei acţiuni poate fi definită ca fiind faptul material sau juridic care constituie temeiul legal pe care partea îl invocă.
Recurenţii susţin că nu există identitate de cauză între cele două litigii deoarece a formulat prezenta cauză pentru că, din informaţiile furnizate de autorităţile statului, s-a constatat că schimbul de terenuri aprobat prin ordinul atacat este fictiv şi se invocă o cauză de nulitate absolută a ordinului amintit, care n-a fost invocată în litigiul anterior.
În materia contenciosului administrativ nu se face distincţie între cauzele de nulitate absolută şi cauzele de nulitate relativă tocmai pornind de la specificul raporturilor de drept administrativ şi de la regimul juridic al actelor administrative care este diferit de cel al actelor juridice civile.
Prin urmare, chiar dacă în primul litigiu s-a solicitat „anularea" Ordinului nr. 73/1991, iar în prezenta cauză se solicită „constatarea nulităţii absolute" a aceluiaşi act, există identitate de cauză pentru că reclamanţii invocă tot lipsa dreptului de proprietate al pârâtului asupra terenului pentru care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate.
Chiar dacă în primul litigiu cererea reclamanţilor a fost respinsă ca tardivă, efectele autorităţii de lucru judecat nu permit repunerea în discuţie a aceluiaşi litigiu pentru că există autoritate de lucru judecat şi în cazul în care în primul litigiu nu s-a soluţionat fondul acestuia ci s-a admis o excepţie procesuală dirimantă cum este cea a tardivităţii.
Dacă în anul 2007, când a fost pronunţată sentinţa nr. 2130 din 12 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a considerat că cererea este tardivă, potrivit Legii nr. 554/2004, autoritatea de lucru judecat împiedică părţile să repună în discuţie acelaşi litigiu.
Prin urmare, sunt nefondate criticile formulate de recurenţi şi cu privire la lipsa identităţii de cauză.
Referitor la susţinerile recurenţilor potrivit cărora pârâtul ar fi obţinut ordinul atacat prin fals şi uz de fals şi că ar exista o hotărâre judecătorească în acest sens, se constată că la dosar a fost depusă numai sentinţa penală nr. 46/2009 a Judecătoriei Târgovişte, dar această sentinţă a fost modificată prin Decizia penală nr. 240/2009 şi a fost respinsă plângerea persoanei vătămate împotriva Rezoluţiei nr. 1799/P/2008 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte rezoluţie prin care s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. şi art. 10 lit. g) C. proc. pen., confirmarea propunerii de neînceperea urmăririi penale împotriva lui D.I. pentru infracţiunile prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 291, 292 C. pen. şi art. 248 C. pen., pentru că s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale.
La dosar nu există dovezi din care să rezulte că reclamanţii au utilizat calea prevăzută de art. 184 C. proc. pen.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 198/2009 a Curţii de Apel Ploieşti, ca nefondat.
Primul motiv de recurs invocat referitor la încălcarea dreptului la apărare nu a mai fost analizat deoarece recurenţii au declarat că renunţă la acest motiv de recurs.
Recursul declarat împotriva sentinţei nr. 11 din 20 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, va fi respins ca tardiv formulat.
Prin sentinţa nr. 11 din 20 ianuarie 2010 s-a dispus completarea sentinţei nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal şi au fost obligaţi reclamaţii la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul D.I., cererea pârâtului fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ.
Sentinţa nr. 11/2010 a fost comunicată reclamanţilor la 28 ianuarie 2010, iar recursul împotriva acestei sentinţe a fost declarat la 18 februarie 2010.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Cum în prezenta cauză recursul a fost declarat cu depăşirea celor 15 zile prevăzute de art. 301 C. proc. civ., recursul declarat va fi respins ca tardiv.
Au fost invocate, din oficiu, excepţia tardivităţii recursului şi cea a nulităţii.
Pentru că a fost admisă excepţia tardivităţii recursului nu se mai impune soluţionarea excepţiei nulităţii acestuia.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor ori de câte ori vor constata că sunt nepotrivit de mici sau de mari faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
Faţă de aceste prevederi, suma de 1.800 lei reprezentând onorariu avocat pentru intimatul D.I. va fi redus la 500 lei, având în vedere că litigiul a fost soluţionat la primul termen de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de B.I., G.T., G.G., G.M. şi G.N., prin mandatar G.A. împotriva sentinţei nr. 198 din 29 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de aceiaşi recurenţi împotriva sentinţei nr. 11 din 20 ianuarie 2010, ca tardiv formulat.
Obligă recurenţii la 500 lei cheltuieli de judecată către intimatul D.I., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3681/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3691/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
