ICCJ. Decizia nr. 3916/2010. Contencios. Contract administrativ. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.3916/2010
Dosar nr. 2180/1/2010
Şedinţa publică din 28 septembrie 2010
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta de SC S.C. SA Timişoara, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii D.S.V.S.A. Timiş, A.N.S.V.S.A., respectiv M.A.D.R., să se constate că cele 18 contracte de concesiune enumerate în petitul acţiunii nu sunt reziliate, obligarea la întocmirea celor 18 acte adiţionale la contractele de concesiune şi a celor cu privire la identificarea şi înregistrarea animalelor pentru cele 18 circumscripţii concesionate, cu obligarea la plata tuturor acţiunilor efectuate de reclamantă în calitate de concesionar.
La termenul de judecată din 26 februarie 2008, reclamanta a depus precizare la acţiune prin care a arătat că obiectul acţiunii îl constituie în principal obligarea pârâtelor la recunoaşterea celor 18 contracte de concesiune ca fiind valide, că nu au fost reziliate şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei A.D.S la întocmirea actelor adiţionale la contractele de preluare a drepturilor şi obligaţiilor de la M.A.A.P. în baza Ordinului nr. 17/2002, precum şi obligarea pârâtei A.N.S.V.S.A. să întocmească actele adiţionale la contractele de concesionare privind identificarea şi înregistrarea animalelor în baza Legii nr. 127/2005.
A mai precizat reclamanta că renunţă la capătul de cerere privind obligarea D.S.V.S.A. Timiş la plata acţiunilor efectuate, pe considerentul că prin încheierea actelor adiţionale se creează cadrul juridic necesar în acest sens.
Prin sentinţa civilă nr. 531 din 06 septembrie 2008, Tribunalul Timiş a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 1 septembrie 1999, a încheiat cu M.A.A. 19 contracte de concesionare pentru activităţi sanitar – veterinare publice de interes naţional şi al bunurilor imobile destinate asistenţei sanitar – veterinare la circumscripţiile din 19 localităţi, devenind concesionarul acestor contracte în raport cu concendentul M.A.A.
Prin sentinţa civilă nr. 55 din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţi şi a admis acţiunea formulată de reclamanta SC S.C. SA Timişoara, aşa cum aceasta a fost precizată.
Prima instanţă a constatat că nu a operat rezilierea contractelor de concesiune, obligând pârâta A.D.S. la întocmirea actelor adiţionale la contractele de concesionare de preluare a drepturilor şi obligaţiilor de la M.A.A.P. în baza Ordinului nr. 17/2002 şi pe pârâta A.N.S.V.S.A., prin D.S.V.S.A. Timiş să întocmească actele adiţionale la contractele de concesionare menţionate privind identificarea şi înregistrarea animalelor.
S-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea D.S.V.S.A. Timiş, la plata acţiunilor efectuate de către reclamantă.
Împotriva sentinţei nr. 55 din 23 februarie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs D.S.V.S.A., A.N.S.V.S.A. şi A.D.S., criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 5239 din 19 noiembrie 2009, a admis recursurile formulate de recurentele D.S.V.S.A. Timiş şi A.N.S.V.S.A. a casat sentinţa atacată şi pe fond a respins acţiunea reclamantei.
Totodată, a respins, ca tardiv formulat, recursul declarat de A.D.S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut cu privire la recursul formulat de A.D.S. că recurenta A.D.S. a primit comunicarea la data de 10 martie 2009, iar recursul a fost declarat şi motivat la 27 martie 2009 peste termenul prevăzut de lege.
Cu privire la recursurile formulate de D.S.V. Timiş şi A.N.S.V.S.A., Curtea a reţinut că, în speţă, nu are relevanţă că, concesionarul nu a fost despăgubit astfel cum stipulează art. 9 din contractele de concesiune.
Neplata despăgubirii nu atrage nevalabilitatea actului de reziliere unilaterală a celor 18 contracte de concesiune.
S-a mai reţinut că, nu era necesară introducerea unei acţiuni în justiţie pentru rezilierea contractelor, având în vedere că, contractele încheiate sunt administrative şi conţin dispoziţii derogatorii de la prevederile Codului civil.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de A.N.S.V.S.A., s-a reţinut că nu poate fi primită în raport de obiectul acţiunii, care urmăreşte obligarea autorităţilor la întocmirea actelor adiţionale.
Împotriva soluţiei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 5239 din 19 noiembrie 2009, SC S.C. SA Timişoara a formulat prezenta contestaţie în anulare, solicitând suspendarea executării hotărârii conform art. 319 C. proc. civ.
În motivarea contestaţiei, s-a arătat că Decizia nr. 5239 din 19 noiembrie 2009 este nelegală şi netemeinică pentru că dezlegarea dată se bazează pe o eroare materială pe care instanţa a omis din greşeală să o cerceteze.
Se arată astfel că, în mod greşit a considerat, instanţa de recurs că: - cele 18 contracte de concesionare încheiate de către M.A.A. în data de 1 septembrie 1999 cu SC S.C. SA Timişoara, au fost reziliate unilateral de către acesta, fără despăgubiri faţă de concesionar, prin adresa nr. 144499 din 12 noiembrie 2001 şi că, rezilierea a fost adusă la cunoştinţa concesionarului prin adresa nr. 6977 din 7 octombrie 2002.
Consideră contestatoarea că greşeala materială invocată constă în faptul că există neconcordanţă între temeiul de reziliere a contractelor cap. VIII, art. 9 lit. c) (nerespectarea obligaţiilor contractuale) menţionat în adresa nr. 144.499 din 12 noiembrie 2001 şi temeiul invocat de instanţa de recurs prevăzut în cap. VIII – art. 9, lit. b) din contractul de concesiune - (denunţare unilaterală).
În ceea ce priveşte adresa nr. 6977 din 7 octombrie 2002, aceasta nu constituie dovada comunicării către concesionarul SC S.C. SA Timişoara, aceasta este adresată M.A., de către D.S.V. Timiş pentru a cere lămuriri.
În drept contestaţia în anulare se întemeiază pe dispoziţiile art. 317 – art. 321 C. proc. civ.
Intimatul M.A.D.R. a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că niciunul din ipotezele prevăzute de art. 317 şi 318 nu sunt incidente în cauză, contestatoarea urmărind transformarea unei căi extraordinare de atac, într-o cale ordinară.
Intimata – pârâtă A.N.S.V.S.A. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată că aceasta nu este fondată pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte suspendarea executării deciziei nr. 5239 din 19 noiembrie 2009 în conformitate cu art. 319 C. proc. civ., se constată că pentru ca instanţa să examineze cererea de suspendare este obligatorie depunerea unei cauţiuni în cuantumul fixat de instanţă. În cauză, contestatoarea nu a solicitat şi nu s-a pus în discuţie depunerea unei cauţiuni pentru examinarea cererii de suspendare.
În ceea ce priveşte temeiul de drept al contestaţiei în anulare, din coroborarea precizărilor făcute de contestatoare ca temei de drept cu motivele de fapt dezvoltate în cerere, se observă că prevederile art. 318 C. proc. civ., au fost avute în vedere de contestatoare.
Art. 318 C. proc. civ., prevede două ipoteze: 1) dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
2) instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Prima ipoteză a prevederilor art. 318 C. proc. civ., nu este îndeplinită în contestaţia de faţă. Astfel, greşeala materială invocată de contestatoare (şi anume două înscrisuri cu acelaşi număr de înregistrare dar cu date diferite (5 noiembrie 2001 şi 12 noiembrie 2001) şi cu destinaţii diferite) nu priveşte o problemă de procedură, care să fi dus la Decizia pronunţată.
Se observă în primul rând că acest motiv aşa cum a fost invocat nu a condus în mod direct la admiterea recursului ci constituie unul dintre argumentele folosite pentru susţinerea raţionamentului instanţei de recurs.
În al doilea rând, aşa zisa eroare materială nu poate fi verificată fără o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, ceea ce nu este posibil.
A doua ipoteză, a prevederilor art. 318 C. proc. civ., de asemenea, nu este îndeplinită. Nici înscrisurile cu nr. 144499 şi nici adresa nr. 6977 din 7 octombrie 2002 nu constituie vreunul din motivele de recurs de modificare sau casare.
În realitate, contestatoarea invocă o stabilire eronată a situaţiei de fapt, ceea ce determină o apreciere asupra probelor şi echivalează cu o greşeală de judecată, ceea ce nu este permis pe calea contestaţiei în anulare.
Având în vedere, cele expuse anterior, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile speciale prevăzute de art. 318 C. proc. civ., se va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestaţia în anulare formulată de SC S.C. SA Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 5239 din 19 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3914/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3918/2010. Contencios. Alte cereri. Revizuire... → |
|---|
