ICCJ. Decizia nr. 4024/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4024/2010
Dosar nr. 5695/2/2009
Şedinţa publică din 1 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prima instanţă
a) Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta, în nume propriu şi în calitate de mandatar pentru U.V. şi U.N., a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Ministerul Finanţelor Publice şi A.G.O. obligarea la plata de urgenţă a sumei de 236.915,85 RON reprezentând contravaloarea despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 3403 din 10 noiembrie 2008, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală până la plata efectivă a acestei sume, sub sancţiunea de amenzi civile de 200 RON pe zi de întârziere/obligarea Ministerului Finanţelor Publice să pună la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor suma de bani necesară valorificării drepturilor reclamanţilor, sub sancţiunea de amenzi civile de 200 RON pe zi de întârziere, obligarea preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, sub sancţiunea de amenzi civile de 200 RON pe zi de întârziere, să aducă la îndeplinire obligaţia "de a face" ce va fi stabilită în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi să plătească alături de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sumele ce i se cuvin reclamantei pentru plata cu întârziere a despăgubirilor.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că în baza Deciziei nr. 3403 din 10 noiembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a stabilit că au dreptul la plata unei sume în cuantum de 236.915,85 RON cu titlu de despăgubire în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în municipiul Giurgiu, având în vedere Dispoziţia nr. 5994 din 7 august 2006 emisă de Primăria Municipiului Giurgiu.
S-a mai arătat de către reclamanţi că au formulat la data de 10 decembrie 2008 o opţiune de plată în limita sumei de 236.915,85 RON solicitând emiterea titlului de plată şi plata efectivă a acestei sume, că în acţiunea de faţă contestă refuzul nejustificat de emitere a titlului de despăgubiri şi plată în numerar a acestei sume în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004.
b) Întâmpinările formulate în cauză
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Ministerul Finanţelor Publice au invocat excepţia lipsei procedurii prealabile şi excepţia prematurităţii formulării acţiunii.
Pe fond au susţinut că acţiunea este neîntemeiată.
c) Sentinţa primei instanţe
Prin Sentinţa nr. 397 din 21 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţiile invocate de pârâţi şi a respins acţiunea formulată de reclamanta P.G., în nume propriu şi în calitate de mandatară a reclamanţilor U.V. şi U.N.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Finanţelor Publice, Curtea a reţinut că toţi pârâţii au calitate procesuală pasivă, deoarece se solicită atât emiterea titlului de plată privind despăgubirile solicitate, cât şi plata efectivă a acestora prin alocarea fondurilor necesare şi plata de daune cominatorii şi de daune de întârziere ca măsuri de constrângere în vederea executării obligaţiilor principale.
Referitor la excepţia lipsei procedurii prealabile şi excepţia prematurităţii formulate de pârâţi, instanţa de fond a reţinut că, în raport de obiectul acţiunii, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamanţilor din 10 decembrie 2008 de emitere a titlului de plată privind despăgubirile acordate în baza Legii nr. 247/2005.
Curtea de Apel a apreciat că plata despăgubirilor în numerar a fost efectuată până la cererea de opţiune înregistrată sub nr. 03270 din 11 martie 2008, iar reclamanţii din prezenta cauză au cererea de opţiune înregistrată sub nr. 08504 din 10 decembrie 2008.
S-a mai apreciat de către instanţa de fond că din raţiuni financiare creanţele asupra statului pot fi limitate sau eşalonate la plată şi nu pot fi plătite decât în condiţii de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată de reclamanţi în acţiune.
Referitor la cererea de obligare a pârâţilor la plata de daune cominatorii, la daune de întârziere, s-a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
2. Instanţa de recurs
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, a declarat recurs P.G., în nume propriu şi în calitate de procurator pentru U.V. şi U.N.
a) Motivele de recurs
În motivele de recurs, s-a susţinut că la pronunţarea sentinţei, instanţa de fond nu a avut în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din care rezultă că România este în culpă pentru nesoluţionarea cererilor de despăgubire ale proprietarilor deposedaţi abuziv, invocând încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional.
S-a arătat că termenul în care Statul Român îi va despăgubi pe cei privaţi de proprietate nu este rezonabil.
Recurenţii au precizat că Ministerul Finanţelor Publice trebuie obligat să pună la dispoziţie fondurile necesare plăţii despăgubirilor, aşa că sentinţa este nelegală.
b) Analiza motivelor de recurs
Examinând motivele de recurs formulate de reclamanţi şi sentinţa primei instanţe prin prisma art. 3041 C. proc. civ., se reţin următoarele:
Prin Decizia nr. 3403 din 10 noiembrie 2008, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis titlul de despăgubiri în favoarea reclamanţilor în cuantum de 236.915,85 RON.
Reclamanţii au înregistrat sub nr. 08504 din 10 decembrie 2008 cererea de opţiune pentru titluri de plată în valoare de 236.915,85 RON şi au solicitat emiterea titlurilor de plată şi plata efectivă a sumei.
Legislaţia aplicabilă:
Constituţia României, art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern
Alin. (1) - Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Alin. (2) - Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Art. 20 alin. (2) - Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Legea nr. 247/2005, Titlul VII – modificată prin OUG nr. 81/2007
Art. 181 – (1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune.
(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 RON, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acţiuni, parte în numerar.
(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 RON, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa:
a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul "Proprietatea".
(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul "Proprietatea".
Analiza legislaţiei naţionale aplicabile în cauză, relevă că art. 11 alin. (2) din Constituţia României dispune că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar dispoziţiile alin. (2) din art. 20 al Constituţiei României obligă la aplicarea prioritară a reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994, astfel că în baza art. 20 din Constituţia României, instanţa în faţa căreia se invocă existenţa unei neconcordanţă între legislaţia naţională şi dispoziţiile Convenţiei, va aplica sancţiunea inaplicabilităţii normei interne contrare Convenţiei pentru raportul juridic concret şi cu privire la situaţia conflictuală supusă examinării.
În baza aceluiaşi temei constituţional, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în sistemul român de drept, pe temeiul principiului subsidiarităţii.
Urmare a prevederilor constituţionale enunţate, rezultă că, în cauza de faţă, judecătorul trebuia să stabilească existenţa unei neconcordanţe între Legea nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 81/2007 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Recurenţii au apreciat ca fiind aplicabile raportului juridic dedus judecăţii soluţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului în mai multe cauze, cu referire la nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea, în vederea îndeplinirii scopului urmărit, acela de a despăgubi pe foştii proprietari sau succesorii în drepturi ai acestora.
Însă, instanţa europeană a arătat în cauza Broniowski c. Pologne, că situaţiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de proprietari prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri, subliniindu-se că alegerea acestor măsuri poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietăţi sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară, ceea ce pretinde art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca nivelul indemnizării să fie în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuţie.
În acest context, Înalta Curte arată că despăgubirea trebuie acordată într-un termen rezonabil, pentru a fi adecvată.
Însă, în raport de faptul că aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor largi categorii de proprietari, de natură a avea consecinţe economice evidente asupra ansamblului statului, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 247/2005 modificată prin OUG nr. 81/2007, se circumscriu limitelor ample ale puterii discreţionare a statului, atât în ceea ce priveşte alegerea modalităţii de garantare a drepturilor patrimoniale, cât şi asupra termenului necesar pentru aplicarea măsurilor.
Astfel, Statul Român aflat în situaţia de a reglementa măsuri reparatorii pentru bunurile preluate abuziv de fostul regim comunist a ales între alte modalităţi de despăgubire, pe aceea de a plăti o sumă de maxim 500.000 RON, iar pentru ceea ce depăşeşte această sumă, titularul să primească acţiuni la Fondul Proprietatea, situaţie reglementată de art. 181 din Legea nr. 247/2005.
O asemenea măsură nu contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, pentru că statul a aplicat acelaşi principiu tuturor celor aflaţi în situaţii identice şi s-a încadrat în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, astfel încât măsura legislativă este temeinic justificată.
La aprecierea asupra compatibilităţii legislaţiei naţionale cu normele Convenţiei, Înalta Curte are în vedere şi un alt criteriu, propriu jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, anume acela al proporţionalităţii măsurii, al echilibrului care trebuie să existe în materie de protecţia dreptului individual de proprietate şi exigenţele apărării unor interese generale (cauza Saggio c. Italie).
Lipsa de resurse financiare a Statului Român, în raport de amploarea numărului de solicitări este de natură a justifica măsura şi a nu înfrânge echilibrul între dreptul individual şi interesele generale.
Înalta Curte consideră că, în cauză, dreptul de apreciere în adoptarea măsurilor nu este disproporţionat, ţinând seama şi de numărul foarte mare al solicitărilor şi că în măsura în care s-ar înlătura prevederile din Legea nr. 247/2005, s-ar ajunge la o situaţia de haos economic, mai mult chiar justiţia ar fi o sursă de instabilitate în raport cu celelalte persoane îndreptăţite.
În raport de considerentele de mai sus, se constată că legislaţia naţională nu este contrară prevederilor Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, astfel că, în mod justificat, prima instanţă nu a înlăturat-o de la aplicare.
Plata despăgubirilor în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare şi în ordinea înregistrării cererilor de opţiune, constituie criterii obiective pentru acordarea efectivă a măsurilor reparatorii.
În sensul soluţiei prezente sunt şi deciziile nr. 3686 din 30 iunie 2009, 3409 din 18 iunie 2009, care se constituie într-o jurisprudenţă constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În ceea ce priveşte obligaţia Ministerului Finanţelor Publice la asigurarea fondurilor necesare plăţii despăgubirilor, Înalta Curte arată că aceste sume se alocă prin lega bugetului de stat, şi ele nu se regăsesc în bugetul Ministerului Finanţelor Publice.
Potrivit art. 138 din Constituţia României, Guvernul României elaborează proiectul bugetului de stat, iar în baza art. 65 alin. (2) lit. b) din Constituţia României, bugetul de stat se aprobă în şedinţa comună a celor două camere ale Parlamentului.
Ca urmare, persoana chemată în judecată nu are calitate procesuală pasivă, întrucât Ministerul Finanţelor Publice nu este titularul bugetului naţional.
Competenţa de aprobare a bugetului naţional şi alocarea resurselor financiare către ordonatorii de credite făcându-se prin Legea bugetului naţional.
Având în vedere considerentele acestei decizii, se constată că recursul este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 3041 pct. 9 C. proc. civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de P.G., în nume propriu şi în calitate de procurator pentru U.V. şi U.N., împotriva Sentinţei nr. 397 din 21 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2010
Procesat de GGC - N
| ← ICCJ. Decizia nr. 4023/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4025/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
