ICCJ. Decizia nr. 4110/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4110/2010
Dosar nr. 12226/2/200.
Şedinţa publică din 6 octombrie 201.
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Hotărârea atacată cu recurs
Prin sentinţa civilă nr. 432 din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât admiterea cererii formulată de reclamanta SC E.C.A.N.K. SRL în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.F.P. GIURGIU şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 323 din 10 noiembrie 2009 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P. Giurgiu privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală şi a Raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. 31.741 din 16 noiembrie 2009 la A.N.A.F. - D.G.F.P. Giurgiu, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
În speţă, s-a constatat că reclamanta a invocat, ca şi caz bine justificat, o serie de critici, privind procedura de întocmire a deciziei de impunere precum şi critici privind aspecte substanţiale în aplicarea legii, ceea ce ar prefigura o aparenţă de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate.
Astfel, la o primă analiză sumară, au fost reţinute de către instanţa de fond, în primul rând, ca şi indicii de nelegalitate, sub aspect substanţial, modalitatea de declarare a impozitului pe profit aferent anului 2005 şi modalitatea de calcul a impozitului pe profit pentru perioadele mai 2004-decembrie 2008 şi iunie 2005 – decembrie 2008; în acest sens, reclamanta a susţinut că suma cu titlu de impozit virat în plus pe anul 2005 trebuia compensată cu impozitul pe profit pentru anul următor, şi nu prin stabilirea unui impozit suplimentar la care să se calculeze şi obligaţii fiscale accesorii, iar, pe de altă parte, ca suplimentarea veniturilor cu sume reprezentând câta parte din amortizarea calculată ce nu a fost înregistrată în contul 7584, deşi societatea a înregistrat amortizarea aferentă mijloacelor fixe pentru care a beneficiat de ajutor financiar nerambursabil ca venituri, nu ar fi justificată legal.
De asemenea, cu privire la constatările reţinute la lit. C) din Raportul de inspecţie fiscală, în sensul diminuării de către organele fiscale a cheltuielilor cu un nr. de 9 autoturisme, instanţa de fond a apreciat că reclamanta a adus critici aparent pertinente, combătând poziţia organului fiscal, de a nu ţine seama de anumite documente justificative, inclusiv cea referitoare la necorespunderea unor facturi în plaja de numere achiziţionate de societăţile emitente şi care nu ar fi înregistrat în contabilitatea proprie respectivele documente contabile, în acest sens, făcând referire şi la jurisprudenţa Curţii-EDO, în materie.
În opinia instanţei de fond, apar pertinente juridic, la o primă analiză sumară, şi criticile prezentate de reclamantă în privinţa obligaţiei fiscale suplimentare cu titlu de TVA, urmând ca în fondul litigiului să se stabilească judiciozitatea argumentului reclamantei, acela potrivit căruia Titlu VI din Codul fiscal nu ar limita exercitarea dreptului de deducere de exercitarea deductibilităţii fiscale a cheltuielilor aferente la calculul impozitului pe profit, cât şi aspectele de fond privind natura de documente justificative a facturilor fiscale analizate de organul de control, anume dacă acestea îndeplineau toate cerinţele legale pentru exercitarea dreptului de deducere.
Mai consideră judecătorul fondului că este îndeplinită, în cauză, şi cea de-a doua condiţie,prevăzută de art. 14 din LSC, respectiv, paguba iminentă, şi care este dată de prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţă.
Curtea de apel mai reţine că sumele stabilite cu titlu de obligaţii fiscale suplimentare sunt comparativ mai mari decât nivelul profitului net realizat de reclamantă pe anul 2008 (224.024 RON), astfel că o eventuală executare a acestora ar lipsi-o, fără îndoială, de fondurile necesare acoperirii altor datorii bugetare curente, cum ar fi investiţiile şi plata salariilor.
Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, curtea de apel a considerat că suspendarea actelor administrativ-fiscale, în discuţie este, per ansamblu, calea care prejudiciază cel mai puţin şi induce un echilibru între varietatea de interese divergente.
2. Cererile de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 432 din 22 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele D.G.F.P. Giurgiu şi A.N.A.F. criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurentele-pârâte au susţinut, în esenţă următoarele:
În primul rând ambele recurente-pârâte au susţinut că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care cererea de suspendare a executării a fost admisă fără ca în speţă, să se facă dovada că sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute expres de art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, susţin recurentelor-pârâte că dacă instanţa de fond ar fi studiat actul de control precum şi dispoziţiile Codului fiscal nu ar fi reţinut numai susţinerile reclamantei fără nici o justificare legală ci ar fi constatat că nu există indicii de nelegalitate ale deciziei de impunere nr. 323/2009, în condiţiile în care reclamanta nu a declarat impozit pe profit pentru anul 2005, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 94 alin. (3) lit. e) din OG nr. 92/2003 şi nu a înregistrat venituri din subvenţii pentru investiţii conform O.M.F.P. nr. 306/2002 şi nr. 1752/2005.
Aşadar, argumentele referitoare la presupusa nelegalitate a actelor de control, de ordin procedural ori substanţial, sunt pe de o parte neîntemeiate iar pe de altă parte, irelevante pentru solicitarea de suspendare.
În acest sens se arată că, de pildă, o critică cum este cea conform căreia societatea nu ar fi fost informată cu privire la constatările controlului fiscal este vădit neîntemeiată, atâta timp cât la pagina 94 a raportului de inspecţie fiscală se menţionează că, la data de 2 noiembrie 2009, a avut loc discuţia finală cu contribuabilul, la care au participat reprezentanţii societăţii.
De asemenea, aspectele de drept substanţial, referitoare la modalitatea de declarare, achitare, calculare a impozitului pe profit şi de stabilire a TVA-ului nu ar fi aspecte ce pot fi doar „ pipăite", aplicarea în mod corect sau nu de către inspectorii fiscali a legislaţiei referitoare la deductibilitatea cheltuielilor putând fi analizată de către instanţa investită cu cererea de anulare a actelor.
Aşadar, faptul că s-au formulat de către reclamantă critici cu privire la modalitatea de stabilire a obligaţiilor fiscale suplimentare nu înlătură, în viziunea recurentelor-pârâte, prezumţia de legalitate a actelor administrative atacate, pentru ca în cauză să fie îndeplinită condiţia cazului bine justificat
În opinia recurentelor-pârâte nici cea de a doua condiţie, respectiv prevenirea unei pagube iminente, nu este neîndeplinită, în speţă, instanţa de fond considerând greşit că din impozitul pe profit obţinut de societate nu s-ar putea plăti datoriile la bugetul de stat, investiţiile şi salariile în condiţiile în care plata salariilor, investiţiilor şi datoriilor la bugetul de stat se efectuează de contribuabil din veniturile obţinute, reprezentând o cheltuială, impozitul pe profit reprezentând diferenţa dintre venituri şi cheltuieli. Totodată, susţin recurentele-pârâte că la pronunţarea soluţiei instanţa de fond nu a ţinut seama de apărările formulate, prin care s-a arătat că în ceea ce priveşte cazul bine justificat, reclamanta nu motivează cererea de suspendare.
Mai arată, recurentelor-pârâte că este criticabil şi faptul că instanţa de fond a reţinut că deşi actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, este necesară suspendarea executării lui când acesta este contestat din punct de vedere al legalităţii, întrucât o astfel de opinie ar fi de natură a crea o nouă regulă, în sensul că orice act atacat de contribuabil, va fi şi suspendat.
În concluzie, conchid recurentele-pârâte, în sensul că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative şi doar simpla menţionare a acestor critici nu prezintă în sine un argument temeinic pentru a justifica dispunerea măsurii de suspendare a actelor administrative.
3.Hotărârea instanţei de recurs
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., şi ţinând seama de toate susţinerile şi apărările părţilor şi de probele administrate în faţa instanţei de fond, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente.
În mod constant, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a reţinut că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, rezultă că măsura de excepţie a suspendării executării unui act administrativ poate fi dispusă în situaţia îndeplinirii cumulative a celor două condiţii expres prevăzute de lege,existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din LCA, şi iminenţa producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din acelaşi act normativ.
În ceea ce priveşte existenţa unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa realizează doar o examinare a situaţiilor de fapt şi de drept invocate de reclamant şi care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în privinţa căruia se solicită suspendarea executării.
Astfel, în speţă, în mod corect instanţa de fond a constata că există un caz bine justificat în sensul celor sus menţionate, în situaţia în care, în urma unei examinări sumare a cauzei a reţinut o serie de indicii de nelegalitate atât sub aspectul procedurii de adoptare cât şi pe fondul actelor administrativ-fiscale contestate.
Mai mult chiar, în completarea argumentelor expuse de judecătorul fondului în considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că desfiinţarea parţială a deciziei de impunere nr. 3323 din 20 noiembrie 2009 de către organul ierarhic superior, prin Decizia nr. 193 din 28 iunie 2010, în urma soluţionării contestaţiei formulate de intimata-reclamantă, reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative, constituind un caz bine justificat pentru suspendarea executării acestuia, iar faptul că suma impus a fi executată are ca efect diminuarea patrimoniului societăţii, este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, a prevenirii unei pagube iminente.
Toate considerentele expuse, converg către concluzia că, în raport cu probele administrate în cauză, soluţia de respingere a cererii reclamantului, pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală,motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile formulate de recurentele-pârâte.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, ambele recursuri urmează a fi respinse, ca nefondate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâtele D.G.F.P. Giurgiu şi A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 432 din 22 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4106/2010. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 4116/2010. Contencios. Anulare decizie Uniunea... → |
|---|
