ICCJ. Decizia nr. 4158/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4158/2010
Dosar nr. 1073/42/2009
Şedinţa publică din 7 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta T.N.G., a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului, suspendarea Ordinului nr. 1603 din 5 octombrie 2009 emis de pârât cu privire la încetarea efectelor contractului de management nr. 470 din 23 mai 2009, suspendarea aducerii la îndeplinire de către Direcţia de Resurse Umane din cadrul ministerului şi de către Direcţia pentru Sport a judeţului Prahova a actului atacat, menţinerea efectelor produse de Ordinul nr. 924 din 22 mai 2009 şi contractul de management nr. 470 din 23 mai 2009, până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile privind anularea actului şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Ordinul nr. 924 din 22 mai 2009, a fost numită în funcţia de director coordonator - adjunct a Direcţiei pentru Tineret a judeţului Prahova. Conform art. 3 din contractul de management nr. 470/2009, durata contractului la care a făcut referire se întindea pe o perioadă de patru ani, începând cu data de 23 mai 2009 - 23 mai 2013, însă cu toate acestea, datorită haosului politic, ministrul a emis Ordinul nr. 1603 din 5 octombrie 2009 prin care potrivit art. 1, începând cu data de 5 octombrie 2009, i-a încetat contractul de management ca urmare a desfiinţării postului.
Reclamanta a mai susţinut ca în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004, respectiv existenţa unui caz bine justificat, invocând şi lipsa unei prezumţii de legalitate a ordinului atacat, arătând că potrivit art. 2 alin. (5) din HG nr. 572/2009, privind aprobarea modelului cadru al contractului de management: „Contractul de management se reziliază în cazul neîndeplinirii obligaţiilor prevăzute în acesta", rezilierea contractului de management fiind sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării unei obligaţii specifice contractelor bilaterale.
Reclamanta a mai susţinut că în cauză este îndeplinită şi cea de a doua condiţie, respectiv paguba iminentă, prev. de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, fiind definită ca fiind prejudiciu material viitor dar şi previzibil cu evidenţa sau după caz perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Prin sentinţa civilă nr. 4 din 11 ianuarie 2010 Curtea de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 1603 din 5 octombrie 2009 emis de pârât, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii şi a obligat pârâtul la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamanta T.N.G. a deţinut funcţia de director coordonator - adjunct la Direcţia pentru Tineret a judeţului Prahova, fiind numită prin Ordinul nr. 924 din 22 mai 2009, emis de către pârât şi în baza contractului de management nr. 470/2009, durata acestui contract fiind de patru ani, urmând să expire la data de 23 mai 2013.
Ulterior, prin emiterea Ordinului 1603 din 5 octombrie 2009, reclamanta a fost demisă din funcţia publică de director coordonator-adjunct, ca urmare a desfiinţării postului.
Actele administrative sunt executorii din oficiu şi prin ele însele, adică nu necesită intervenţia unui alt organ pentru a le învesti cu formulă executorie. Datorită acestui specific, devine necesară suspendarea lor, atunci când sunt contestate din punct de vedere al legalităţii şi când prin executarea lor, s-ar putea provoca o pagubă, persoanelor fizice sau juridice protejate prin instituţia contenciosului administrativ.
Ca atare, Legea nr. 554/2004, consacră ca regulă generală, suspendarea judecătorească la cerere, fie odată cu introducerea plângerii prealabile administrative, deci, până la sesizarea instanţei de judecată, fie odată cu acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ.
Instanţa de fond a constatat că reclamanta are interesul legitim, actual, personal şi direct, de a promova o acţiune în suspendarea executării Ordinului 1603 din 5 octombrie 2009, întrucât se consideră vătămată în drepturile sale prin emiterea acestui act administrativ cu caracter individual, menţinerea soluţiei de încetare a producerii efectelor acestui ordin, fiindu-i evident, defavorabilă.
Instanţa de fond a mai constatat că reclamanta a formulat plângere prealabilă în condiţiile art. 7 din legea contenciosului administrativ, făcând dovada îndeplinirii acestei condiţii imperative. Pe de altă parte, în cauză există o îndoială legitimă cu privire la legalitatea Ordinului nr. 1603 5 octombrie 2009, prin care practic reclamanta a fost demisă din funcţia de conducere, câtă vreme până în prezent, pârâtul nu a făcut dovada şi nici nu s-a apărat în sensul existenţei în cauză a unei situaţii de revocare a reclamantei din această funcţie, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute în contractul de management. Din conţinutul ordinului în discuţie şi din întâmpinare rezultă că încetarea contractului de management a avut loc în baza OUG nr. 37/2009 şi a prevederilor art. 9 alin. (1) lit. g) din contractul de management 470 din 23 mai 2009.
Prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituţională a decis însă că, legea pentru aprobarea acestei ordonanţe este neconstituţională, iar aceste decizii sunt obligatorii.
Instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită şi cea de a doua condiţie a pagubei iminente, având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada delegării temporare a unei alte persoane care să preia atribuţiile reclamantei, acest lucru fiind de natură a crea o perturbare gravă a activităţii.
Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Recurentul arată că prin HG nr. 527/2009 a fost aprobat modelul cadru de contract de management, rezultând clar caracterul derogatoriu de la dreptul comun al contractului de management şi anume acela că regimul său juridic este suspus legii speciale.
Recurentul consideră că legiuitorul a avut în vedere, atunci când a reglementat instituţia juridică a suspendării unui act administrativ, protejarea instituţiei publice, instituţie care în speţă nu este prejudiciată în nici un fel.
O analiză teoretică a premiselor suspendării executării actului administrativ, fără a reţine existenţa în concret a cazului bine justificat şi iminenţa unei pagube în raport cu natura şi amploarea măsurii dispuse de autoritatea publică emitentă , nu poate justifica măsura suspendării actului administrativ.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Aşa cum s-a reţinut anterior, obiectul acţiunii deduse judecăţii îl reprezintă suspendarea executării actelor administrative reprezentate de Ordinul nr. 1603 din 5 octombrie 2009 până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile privind anularea actului şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
În plus, măsura supusă analizei în cauza de faţă a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv a OUG nr. 37/2009.
După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).
De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.
Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.
Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.
Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).
În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.
În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumţiei de legalitate.
Chiar dacă beneficiază de putere discreţionară, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.
Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de subordonare.
În cauza de faţă, Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport de împrejurarea că OUG nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională, prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională.
Or, actele administrative aflate în discuţie au fost emise tocmai pentru a se asigura punerea în executare a unei norme cu putere de lege, respectiv, a ordonanţei anterior individualizate.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în cauză.
Pe de altă parte, se poate afirma faptul că măsura adoptată în privinţa intimatei-reclamante, datorită, pe de-o parte, caracterului său imprevizibil iar, pe de altă parte, funcţiei de conducere deţinute de aceasta, poate genera o perturbare previzibilă gravă a funcţionării serviciului public.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-pârât sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, împotriva sentinţei civile nr. 4 din 11 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4154/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4162/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
