ICCJ. Decizia nr. 4237/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4237/2010
Dosar nr. 8194/2/200.
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta SC D.P.P. SRL a solicitat în contradictoriu cu A.N.A.F. - D.G.S.C. şi D.G.F.P. Braşov anularea parţială a deciziei nr. 330 din 8 octombrie 2008, privind soluţionarea contestaţiei referitoare la respingerea cererii reclamantei privind restituirea sumei de 2.039.113 lei reprezentând impozit pe profit nedatorat şi 5.097 lei reprezentând impozit pe dividende nedatorat.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în luna mai 2008 a depus declaraţie rectificativă privind impozitul pe profit pe anul 2007 la Administraţia Finanţelor Publice Braşov, pentru că în conformitate cu dispoziţiile art. 8 din Legea 82/1991 şi a pct. 108 din Ordinul 1752/2005 avea dreptul să procedeze la reevaluarea terenurilor şi să înscrie valoarea rezultată din reevaluare, întrucât legea nu stabileşte nicio limită de timp în care bunurile aflate în patrimoniul reclamantei să fie reevaluate, respectiv valoarea rezultată să fie înscrisă în contabilitate şi în declaraţiile fiscale.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. – A.F.P. Braşov a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, arătând că prin declaraţia rectificativă privind impozitul pe profit din 21 mai 2008, reclamanta a apreciat că datorează impozit pe profit în sumă de 2.031.113 lei, care apare la data depunerii declaraţiei rectificativă ca o plată fără titlu.
Prin sentinţa civilă nr.3802 din 10 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a respins contestaţia formulată de SC D.P.P. SRL Braşov, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - D.G.S.C. şi D.G.F.P. Braşov, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă că reclamanta a formulat contestaţie împotriva Decizia de impunere nr. 492 din 04 iulie 2008 şi a raportului de inspecţie fiscală încheiat în data de 4 iulie 2008, contestaţie care a fost admisă pentru suma de 7.676 lei reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit şi respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei pentru suma de 2.039.113 lei, prin Decizia 330 din 08 octombrie 2008.
Din interpretarea dispoziţiile art. 86 alin. (4) şi art. 90 alin. (1) şi alin. (3) din OG nr. 92/2003, instanţa de fond a constatat că actul prin care contribuabilul declară veniturile supuse impozitării (declaraţia fiscală) este asimilat unei decizii de impunere şi produce efectele unei astfel de decizii, până la verificarea efectuată de organele de inspecţie fiscală, în consecinţă, fiind neîntemeiată susţinerea reclamantei potrivit căreia după emiterea unei astfel de decizii cuantumul obligaţiei fiscale stabilit de către organele fiscale mai poate fi modificat de către organele fiscale în altă modalitate decât cea a soluţionării unei contestaţii în procedura administrativ jurisdicţională prealabilă, sau în faţa instanţei de judecată.
Referitor la dreptul reclamantei de a înscrie în contabilitate valoarea terenurilor, astfel cum aceasta a fost reevaluată prin raportul de reevaluare, instanţa de fond a reţinut că, potrivit pct. 108 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul 1752/2005, operaţiunea de reevaluare a imobilizărilor corporale nu se poate referi decât la bunuri aflate în patrimoniul persoanei care procedează la această operaţiune, dar la momentul încheierii exerciţiului anului fiscal 2007 bunurile nu se mai aflau în patrimoniul reclamantei, declaraţia rectificativă depusă de către petentă nereflectând cuantumul real al profitului impozabil.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantei referitoare la dreptul contribuabilului de a corecta declaraţia fiscală ori de câte ori constată erori în cuprinsul acesteia, întrucât nu se stabileşte nici un termen pentru declaraţia rectificativă, instanţa de fond a apreciat că este neîntemeiată în condiţiile în care, potrivit susţinerilor reclamantei, aceasta ar fi avut cunoştinţă de valoarea reală a activelor imobiliare la data întocmirii raportului de evaluare (23 noiembrie 2007), dar a formulat declaraţia rectificativă abia la 21 mai 2008
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că prin Decizia contestată a fost respinsă ca fiind fără obiect contestaţia SC D.P.P. pentru suma de 5.097 lei reprezentând impozit pe dividende nedatorat, această sumă nefiind stabilită prin Decizia a cărei anulare s-a solicitat.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC D.P.P. SRL a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului formulat, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă că în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind neîntemeiată susţinerea reclamantei potrivit căreia după emiterea unei astfel de decizii (în speţă declaraţia fiscală), cuantumul obligaţiei fiscale stabilite de organele fiscale, mai poate fi modificat de către organele fiscale.
Astfel, susţine recurenta că dispoziţiile art. 84 alin. (4) şi art. 90 C. proCod Fiscal au fost interpretate greşit atât de către organele fiscale pârâte cât şi de către instanţa de fond, întrucât anularea rezervei verificării ulterioare, prin împlinirea termenului de prescripţie sau prin inspecţia fiscală efectuată în cadrul acestui termen, are consecinţe doar în ceea ce priveşte imposibilitatea organelor fiscale de mai putea desfiinţa/modifica în vreun fel Decizia de impunere şi nu se referă la posibilitatea de rectificare / corectare a deciziei de impunere / declaraţiei fiscale, de către contribuabil, din proprie iniţiativă atunci când constată erori în declaraţia iniţială, conform dispoziţiilor art. 84 C. proCod Fiscal.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 90 C. proCod Fiscal, recurenta susţine că prin actele încheiate – respectiv Decizia de impunere nr. 492 din 04 iulie 2008 de modificare a cuantumului obligaţiilor fiscale, organele fiscale recunosc implicit inaplicabilitatea acestora.
Recurenta critică sentinţa atacată, apreciind că în cauză instanţa a interpretat greşit şi dispoziţiile art. 48 C. proCod Fiscal, susţinând că prin declaraţia rectificativă privind impozitul pe profit aferent anului 2007, a procedat la corectarea unei erori de calcul privind valoarea cheltuielilor deductibile, constatate ulterior depunerii Declaraţiei iniţiale privind impozitul pe profit, iar legea nu stabileşte un termen în care se poate proceda la rectificarea declaraţiei fiscale iniţiale.
În ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere referitor la impozitul pe dividende, recurenta apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că suma respectivă nu a făcut obiectul inspecţiei fiscale.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 299 şi urm., art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.
Analizând cauza şi sentinţa atacată în raport de criticile formulate, de dispoziţiile legale incidente cât şi de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Astfel, în ceea ce priveşte susţinerile recurentei cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 86 alin. (4) şi art. 90 C. proCod Fiscal Înalta Curte constată instanţa de fond a apreciat şi aplicat în mod corect aceste dispoziţii legale, reţinând că cererea de restituire a impozitului pe profit urmare a depunerii unei declaraţii rectificative ulterioare inspecţiei fiscale este nejustificată.
Potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. (1) din OUG nr. 92/2003 inspecţia fiscală are ca obiect verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, procedând la emiterea deciziei de impunere pentru diferenţele în plus sau în minus, faţă de creanţa fiscală existentă la momentul începerii inspecţiei fiscale, respectiv faţă de sumele stabilite prin Decizia de impunere anterioară, având în vedere declaraţiile de impozit pe profit depuse de contribuabil.
În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante cu privire la dreptul acesteia de a înscrie în contabilitate valoarea terenurilor astfel, cum au fost reevaluate şi pe cale de consecinţă recunoaşterea legalităţii declaraţiei rectificative, se constată că şi acestea sunt nefondate.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză şi cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond prin sentinţa criticată în conformitate cu prevederile dispoziţiilor pct. 108 alin. (1) din Anexa 1 la Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, reevaluarea imobilizărilor corporale se referă strict la bunurile aflate în patrimoniul persoanei respective, această operaţiune urmând a fi înscrisă în evidenţa contabilă a anului în care are loc modificarea situaţiei financiare urmare a acestei reevaluări, respectiv la sfârşitul exerciţiului financiar al anului 2007.
Cum la momentul încheierii exerciţiului fiscal al anului 2007, terenurile nu se mai aflau în patrimoniul recurentei – reclamante şi nici datele privind valoarea terenurilor din raportului de reevaluare nu au fost înscrise în contabilitate şi nici în declaraţia fiscală asimilată declaraţiei de impunere, declaraţia rectificativă întocmită de recurenta la data de 21 mai 2008 nu poate fi considerată legală, întrucât nu reflectă cuantumul real al profitului impozabil şi este întocmită ulterior inspecţiei fiscale care a vizat impozitul pe profit aferent anului 2007, efectuată la data de 20 martie 2008.
Nici criticile formulate de recurentă cu privire la greşita soluţionare a capătului de cerere privind suma de 5.097 lei reprezentând impozit pe dividende plătită în plus nu pot fi reţinute fiind neîntemeiate.
Prin raportul de inspecţie fiscală nr. 163121 din 4 iulie 2008 s-a stabilit suma cu drept de restituire, suma de 5.079 lei, recurenta-reclamantă considerând că suma reală este 5.079 lei, însă prin Decizia de impunere nr. 492 din 04 iulie 2008 nu s-a stabilit impozit pe dividende în sarcina acesteia.
Întrucât suma respectivă nu a fost stabilită prin actul contestat, respectiv Decizia nr. 492 din 4 iulie 2008 – acest capăt de cerere a fost respins ca fiind fără obiect, având în vedere dispoziţiile art. 206 alin. (2) din OUG nr. 92/2003 potrivit cărora obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau actul administrativ fiscal atacat.
Astfel fiind în mod corect a reţinut instanţa de fond prin sentinţa atacată faptul că această sumă nu a făcut obiectul actului administrativ fiscal contestat.
Având în vedere toate aceste considerente, apreciind că nu pot fi primite criticile recurentei pentru argumentele mai sus expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul formulat ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC D.P.P. SRL Braşov împotriva sentinţei civile nr. 3802 din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4234/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4239/2010. Contencios → |
|---|
