ICCJ. Decizia nr. 4254/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4254/2010
Dosar nr. 39/4/2010
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Ape Ploieşti, reclamanta M.D., în contradictoriu cu Ministerul Muncii, Familie şi Protecţiei Sociale - Inspecţia Muncii, a solicitat anularea Deciziei nr. 306 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă şi obligarea acestora la plata tuturor drepturilor salariale, pe perioada cuprinsă între momentul emiterii acesteia şi până la momentul plăţii efective, sumă ce va fi recalculată în raport de indicele de inflaţie, arătând că prin această decizie, în baza OUG nr. 105/2009, s-a dispus încetarea contractului de management nr. 81 din 25 mai 2009 şi trecerea sa în funcţia de execuţie de inspector de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 29 din 10 februarie 2010, Curtea de Apel Ploieşti a admis acţiunea formulată de reclamanta M.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Inspecţia Muncii, a dispus anularea Deciziei nr. 306 din 25 mai 2009 emisă de pârât şi a obligat pârâtul la plata tuturor drepturilor salariale, inclusiv salariul cuvenit funcţiei şi stimulentele acordate pe perioada cuprinsă între momentul emiterii acesteia şi până la momentul plăţii efective, sumă ce va fi actualizată cu rata inflaţiei la momentul plăţii efective.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut în esenţă că dispoziţiile OUG nr. 105/2009, în temeiul cărora s-a dispus încetarea contractului de management al reclamantei, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1629/2009 a Curţii Constituţionale.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că Decizia nr. 306 din 13 octombrie 2009, emisă de pârâtă, prin care s-a dispus încetarea contractului de management nici nu cuprinde o motivare a emiterii actului administrativ, ce constituie una din condiţiile de legalitate şi validitate a actului administrativ.
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs pârâta Inspecţia Muncii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 şi dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
In esenţă, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susţine că, Decizia nr. 306 din 13 octombrie 2009 constată o situaţie instituită prin act normativ cu valoare de lege, respectiv OUG nr. 105/2009.
În ceea ce priveşte remuneraţia neîncasată, recurenta-pârâta arată că reclamantei i-a încetat contractul de management, prin urmare şi ca urmare şi-a reluat activitatea de inspector de muncă, fiind remunerată pentru activitatea prestată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză precum şi cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Guvernul României a adoptat OUG nr. 37/2009 şi OUG nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcţiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcţii.
OUG nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate a legii de aprobare a acestei ordonanţe.
In cadrul controlului a priori realizat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective şi care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
Prin Decizia susmenţionată s-a reţinut neconstituţionalitatea extrinsecă, a OUG nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanţă de urgenţă în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice.
Aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 1257/2009, dar şi în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituţionalitate rezultată din Ordonanţa prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.
În ceea ce priveşte OUG nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituţională a declarat neconstituţională şi această ordonanţă de urgenţă, care a înlocuit OUG nr. 37/2009, deoarece conţine aceleaşi soluţii legislative.
În cauză, reclamanta a invocat lipsa de efecte a unui act administrativ emis în baza unei alte ordonanţe de urgenţă declarată, neconstituţională.
Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică le-a prevăzut.
Insă, în cauză suntem în prezenţa unei situaţii speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluţiile jurisdicţiei constituţionale.
Puterile discreţionare ale autorităţilor de legiferare, ale Parlamentului şi respectiv ale Guvernului, în condiţiile art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României, sunt însă limitate de prevederile Constituţiei ca lege fundamentală în stat.
În situaţia legiferării prin ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuţii proprii autorităţii legiuitoare, dar numai în condiţiile şi limitările aduse prin Constituţie, respectiv art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României.
Pierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, al OUG nr. 105/2009 este de natură a antrena şi viciul actului administrativ atacat.
Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 şi art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control a priori) şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Judecătorul de drept administrativ (ca şi cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanţa, constituţionalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituţionale, după ce Curtea Constituţională a declarat actul primar neconstituţional.
Viciul de neconstituţionalitate al Ordonanţei de urgenţă, adoptată cu nesocotirea regimului constituţional atinge şi actul administrativ, conferindu-i o existenţă lipsită de suport legal.
Faţă de aspectele arătate, Înalta Curte reţine că întemeiat şi legal a apreciat instanţa de fond că actul administrativ atacat este nelegal fiind emis în temeiul unei Ordonanţe de urgenţă în privinţa căreia Curtea Constituţională a statuat că este neconstituţională.
Cu privire la drepturile băneşti acordate reclamantului
Este cert că punerea în aplicare a celor două ordonanţe de urgenţă menţionate, prin numirea şi revocarea din postul de director coordonator adjunct în interval de numai 5 luni, din motive ce exclud culpa intimatei-reclamante, a produs efecte vătămătoare asupra carierei acesteia, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 106 din Legea nr. 188/1999.
Având însă în vedere circumstanţele faptice şi normative prezentate mai sus, care nu permit încadrarea în ipoteza tipică a prevederilor art. 106 din Legea nr. 188/1999, în sensul reîncadrării în funcţie şi plăţii drepturilor salariale până la acel moment, Înalta Curte apreciază că obligarea autorităţii emitente la plata drepturilor salariale reprezintă o modalitate adecvată şi echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală pe care o va menţine.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin.(1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Inspecţia Muncii împotriva sentinţei civile nr. 29 din 10 februarie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4251/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4258/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
