ICCJ. Decizia nr. 4239/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4239/2010
Dosar nr. 594/200.
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul S.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, constatarea refuzul nejustificat al pârâtului de a-i soluţiona cererea privind stabilirea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetăţeniei române, obligarea aceluiaşi pârât să-i primească cererea de redobândire a cetăţeniei române, solicitând totodată şi acordarea unor daune morale de 1000 lei.
Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii.
Prin sentinţa nr. 1422 din 1 aprilie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantului S.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe şi a obligat pârâtul să primească cererea reclamantului de redobândire a cetăţeniei române, într-un termen scurt, rezonabil.
Totodată a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1000 de lei reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nu se poate reţine că dreptul la acţiune al reclamantului este prescris, întrucât ultimele cereri ale reclamantului sunt depuse în termenul de 6 luni, anterior introducerii acţiunii.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că un termen mai mare de 6 luni numai pentru depunerea cererilor şi documentelor necesare soluţionării unor cereri de redobândire a cetăţeniei române, este mult prea mare, cererea reclamantului fiind depusă încă din 2007, iar acesta nu a fost invitat să depună cererea nici după ce a revenit în anul 2008 cu alta cerere.
În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de fond a reţinut că atitudinea pârâtului de prelungire la nesfârşit a stării de incertitudine în privinţa comunicării unei date certe de depunere a cererii de redobândire a cetăţeniei române, este de natură să creeze o suferinţă reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe (M.A.E.).
Prin cererea de recurs s-a invocat ca motiv de nelegalitate care atrage modificarea sentinţei Curţii de Apel Bucureşti motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se, în esenţă, că instanţa a interpretat greşit art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi nefăcând aplicarea acestui text de lege prin raportare la data de 09 decembrie 2007 când s-a formulat prima scrisoare de intenţie s-a respins, în mod greşit, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, iar pe fondul cauzei s-a dat o dezlegare în contradicţie cu legislaţia în vigoare şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa determinării „termenului rezonabil" (Cauzele Katte Klitsche de la Grange, Hozze c/Olanda, Phillis c/ Grecia, Ceteroni c/ Italia).
In acest context, în opinia recurentului nu se justifică nici acordarea de daune morale intimatului-reclamant, atâta vreme cât nu s-a demonstrat în concret realitatea daunei, fie emoţională, fie o atingere adusă onoarei sau prestigiului social, prin nesoluţionarea cererii reclamantului de programare pentru depunerea actelor necesare în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Examinând cauza prin prisma criticilor invocate de autoritatea recurentă, a probatoriului administrat şi a normelor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este fondat, însă în limitele considerentelor ce vor fi expuse în continuare:
Dezlegarea dată de judecătorul fondului excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârât, este corectă şi în acord cu prevederile Legii nr. 554/2004.
In condiţiile în care scrisoarea de intenţie datează din 09 decembrie 2007, iar atitudinea autorităţii pârâte prin Secţia Consulară de la Chişinău a fost una pasivă, motivată de incapacitatea de absorbţie a numărului extrem de mare al cererilor de acest gen, pârâtul recunoscându-şi obligaţia de soluţionare a cererilor, într-adevăr nu poate fi sancţionat reclamantul prin constatarea prescripţiei dreptului său de a acţiona în justiţie.
In privinţa cererii principale - constatarea refuzului nejustificat de soluţionare a cererii din 09 decembrie 2007 în vederea programării pentru depunerea actelor în vederea redobândirii cetăţeniei române - soluţia primei instanţe este de asemenea corectă, stabilindu-se că termenul de 2 ani scurs până la momentul declanşării demersului judiciar nu este unul rezonabil.
Determinarea termenului rezonabil la care face trimitere art. 10 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei (adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de statul român prin Legea nr. 396/2002 ) se face, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului la care chiar recurentul face trimitere, prin raportare la circumstanţele concrete ale cazului.
În speţă, în funcţie de aceste circumstanţe, instanţa a stabilit şi a argumentat de ce termenul nu este unul rezonabil, făcând drept consecinţă aplicarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi obligând pârâtul la primirea cererii reclamantului şi a actelor aferente în vederea redobândirii cetăţeniei române.
Critica privitoare la acordarea daunelor morale este, însă, întemeiată.
Argumentarea admiterii acestui capăt de cerere pe starea de incertitudine, a reclamantului, în privinţa comunicării unei date certe de depunere a cererii de redobândire a cetăţeniei române este una imprecisă, nefiind explicat în ce constă prejudiciul moral adus reclamantului prin nesoluţionarea cererii în discuţie şi nici modul în care s-a apreciat că suma de 1.000 lei reprezintă o compensare adecvată.
Înalta Curte apreciază că obligarea autorităţii pârâte la soluţionarea cererii într-un termen scurt reprezintă prin ea însăşi o reparaţie echitabilă, o măsură de natură a acoperi consecinţele negative ale conduitei autorităţii publice, neexistând temei pentru plata sumei solicitate de reclamant.
Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1), art. 312 alin. (3) teza I cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată în parte în sensul înlăturării obligaţiei Ministerului Afacerilor Externe la plata daunelor morale către intimatul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 1422 din 1 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea de acordare a daunelor morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4237/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4245/2010. Contencios → |
|---|
