ICCJ. Decizia nr. 4258/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4258/2010
Dosar nr. 399/59/2010
Şedinţa publică din 12 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, reclamanta SC D.P. România Sânnicolau Mare a chemat în judecată pe pârâtele A.N.A.F. şi D.G.A.M.C. Bucureşti, solicitând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 emisă de către A.N.A.F., D.G.A.M.C. - Activitatea de inspecţie fiscală, privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina sa.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în perioada 18 mai 2009-22 mai 2009 la sediul societăţii a avut loc o inspecţie fiscală parţială cu privire la taxa pe valoare adăugată pentru perioada 1 iunie 2006- 31 octombrie 2008, în urma căreia organele fiscale au soluţionat rambursarea sumei totale de 30.984.520 RON , iar în urma finalizării inspecţiei fiscale a fost emis Raportul de inspecţie fiscală nr. 30947 din 22 februarie 2010 şi Decizia de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 prin care, cu încălcarea prevederilor art. 143 alin. (2) lit. a) Cod Fiscal, au fost stabilite în sarcina societăţii obligaţii fiscale suplimentare, în valoare de 24.745.755 RON.
Prin întâmpinare, pârâta A.N.A.F. prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute a fi îndeplinite cumulativ de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 239 din 3 mai 2010, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de reclamanta SC D.P. România SRL în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. şi D.G.A.M.C. Bucureşti şi a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 39 din 24 februarie 2010 emisa de A.N.A.F. - D.G.A.M.C. până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva actului administrativ fiscal menţionat mai sus.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, constatând că reclamanta a îndeplinit obligaţia depunerii cauţiunii aşa cum prevăd dispoziţiile art. 215 alin. (2) C. proCod Fiscal, a reţinut în esenţă că reclamanta a făcut dovada că a formulat o contestaţie împotriva actelor a căror suspendare o solicită în prezenta cauză, contestaţie care nu a fost soluţionată până la data pronunţării hotărârii.
Referitor la îndeplinirea condiţiei existenţei unei pagube iminente, instanţa a constatat că prin deciziile de regularizare contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în cuantum total de 129.001.533 RON, această sumă constituind un prejudiciu material viitor şi previzibil. în sensul art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, deoarece reclamanta nu are capacitatea financiară de a achita suma cuprinsă în Decizia de impunere întrucât nu dispune de disponibilul bănesc necesar pentru a acoperi debitul stabilit prin actele de impunere contestate.
În acelaşi context, instanţa a remarcat faptul că sumele respective sunt necesare nu numai pentru plata obligaţiilor fiscale stabilite prin actele în litigiu dar şi pentru plata datoriilor curente ale reclamantei, astfel că se impune compararea valorii datoriilor curente ale reclamantei cu valoarea disponibilului bănesc al reclamantei.
În ceea ce priveşte afirmaţia reclamantei conform căreia neonorarea obligaţiilor către furnizori ar cauza dificultăţi reale în continuarea activităţii de producţie, deoarece întârzierile în onorarea creanţelor faţă de furnizori pot conduce la ruperea relaţiilor contractuale cu aceştia şi la încetarea furnizării materiilor prime, instanţa de fond a constatat că este fondată.
De ademenea, instanţa a constatat că reclamanta a probat acordurile comerciale încheiate cu clienţii producători de automobile ca beneficiari finali ai componentelor pe care le livrează, care prevăd penalităţi de întârziere deosebit de ridicate, astfel cum rezultă din extrasul contractului încheiat de reclamantă cu producătorul de automobile PSA P.C., aceste penalităţile impuse de către producătorul de automobile PSA P.C. sunt raportate la numărul de vehicule sau utilaje blocate pe linia de producţie, percepându-se o penalitate în sumă de aproape 650 EURO pe oră, pentru fiecare vehicul blocat pe linia de producţie, ca urmare a culpei furnizorului
Totodată, instanţa de fond a mai reţinut că reclamanta S.C D.P. România SRL are un număr de aproximativ 6.300 de angajaţi, a plătit contribuţii ca angajator pentru luna februarie 2010 în suma de 2.099.177 RON, aferente salariilor totale plătite de subscrisa către angajaţi în sumă de 5.08.425 RON, iar indisponibilizarea unui număr atât de mare de angajaţi, ar conduce la probleme sociale grave în comunităţile locale din Ineu şi Sânnicolau Mare.
Astfel, instanţa de fond a apreciat că, date fiind repercusiunile economice incidente, existenţa acestei pagube este evidentă, ca şi implicaţiile financiare şi sociale .
În ceea ce priveşte condiţia existenţei unui caz bine justificat, instanţa de fond, având în vedere Recomandarea nr. R. (89), adoptată de Comitetul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13 septembrie 1989 şi dispoziţiile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, a remarcat că unele din motivele de nelegalitate a actului, invocate de reclamantă - respectiv : actele administrative atacate nu cuprind motivele de fapt care au stat la baza respingerii scutirii de TVA, încălcarea de către organele fiscale a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, încălcarea principiului certitudinii impunerii fiscale prevăzută de art. 3 alin. (1) C. proCod Fiscal şi a principiului evitării dublei impozitări a operaţiunilor transfrontaliere - sunt critici ce pun în discuţie în mod decisiv legalitatea actelor în litigiu.
Instanţa de fond a apreciat că aceste critici care pun în discuţie însăşi legalitatea emiterii actului atacat, constituind o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în litigiu - nu au fost avute în vedere nici de către organul de control şi nici de organul emitent al deciziei de impunere, nerezultând din cuprinsul acestor acte vreo motivare a soluţiei de respingere sau înlăturare în orice mod a acestor argumente, astfel că reclamanta se găseşte în situaţia de a nu avea cunoştinţă care este motivul pentru care i-a fost refuzată deducerea taxei pe valoarea adăugată în cazurile respective.
Având în vedere dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi art. 31 alin. (2) din Constituţia României, precum şi art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale Uniunii Europene, instanţa de fond a apreciat că absenţa motivării actului administrativ atacat constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare şi o încălcare a obligaţiei constituţionale a autorităţilor administrative de a asigura informarea corectă a cetăţenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, prin urmare, aceste critici pun în discuţie însăşi legalitatea emite ordinului atacat, constituind o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în litigiu.
Împotriva acestei sentinţe, A.N.A.F. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., s-au arătat în esenţă următoarele:
- Hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Arată recurentul că instanţa de fond în motivarea existenţei cazului bine justificat nu face decât să-şi însuşească condiţiile de nelegalitate ale actului administrativ fiscal, invocate de reclamantă, ori până la anularea de către o instanţă judecătorească actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate.
În caz contrar s-ar anticipa soluţia ce va fi dată pe fondul cauzei ceea ce ar contraveni dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.
De asemenea arată recurentul că instanţa de fond este în eroare atunci când susţine că actele administrative sunt nelegale pentru că nu conţin vreo motivare pentru respingerea dreptului de deducere a TVA , în realitate fiecare măsură luată de organul de control este motivată în fapt şi în drept.
- Consideră recurentul că nici a doua condiţie privind prevenirea unei pagube iminente, nu este îndeplinită, că suspendarea executării este o măsură de excepţie, care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.
În sensul celor precizate mai sus, recurentul invocă practică judiciară, decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Pârâta SC D.P. România SRL – a formulat întâmpinare la cererea de recurs şi a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea în tot a sentinţei recurate, ca legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată. Arată pârâtul că instanţa de fond a constatat pe deplin îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 respectiv:
- formularea de către societate, anterior depunerii acţiunii a contestaţiei fiscale la organul administrativ competent
- depunerea unei cauţiuni stabilită de instanţă
- dovada existenţei unui caz bine justificat şi
- dovada unei pagube iminente
A arătat intimatul - pârât că din punct de vedere substanţial, deşi a probat riguros îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14, recurentul face simple afirmaţii, goale de conţinut, nu a adus dovezi materiale clare şi pertinente, nu a contestat în nici un mod dovezile depuse de intimat, situaţie reţinută şi de instanţa de fond.
Minima analiză asupra realităţii juridice a fondului conduce fără îndoială la o aparenţă de nelegalitate a actelor administrative fiscale, acestea par a fi întocmite cu neobservarea dispoziţiilor legale şi nerespectarea principiilor comunitare.
Se mai arată că prin executarea Deciziei de impunere în lipsa stabilirii irevocabile a caracterului său legal, societatea ar suferi pagube majore, iremediabile. Intimatul a depus doctrină şi practică judiciară.
Înalta Curte, analizând motivele de recurs invocate, normele legale incidente în cauză precum şi prin prisma prevederilor art. 3041 C. proc. civ. constată că sunt nefondate pentru considerentele următoare:
În mod greşit instanţa de fond a constatat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În primul rând se reţine că instanţa de fond a analizat întâi în mod evident eronat condiţia existenţei unei pagube iminente. Condiţia existenţei unei pagube iminente este subsidiară, în legătură directă şi în mod exclusiv cumulată în analiza sa cu prima condiţie prevăzută de lege şi anume cazul bine justificat.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, Înalta Curte constată că instanţa de fond a analizat câteva dintre motivele de nelegalitate - pe larg expuse de către reclamant – şi anume - încălcarea principiului certitudinii impunerii fiscale prevăzut de art. 3 alin. (1) lit. b) Cod Fiscal, - încălcarea principiului evitării dublei impozitări a operaţiunilor transfrontaliere, - nemotivarea respectiv omisiunea indicării motivelor de fapt care au stat la baza respingerii scutirii de TVA în cazul livrărilor intracomunitare de bunuri, - încălcarea jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie a Comunităţilor Europene.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că aceste critici pun în discuţie însăşi legalitatea emiterii actului atacat, constatând o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ în litigiu, nu au fost avute în vedere de către organul de control şi nici de organul de control şi nici organul emitent al deciziei de impunere, nerezultând vreo motivare a soluţiei de respingere sau înlăturare a argumentelor reclamantei.
Înalta Curte reţine că respectarea cerinţei motivării actelor administrative asigură realizarea în mod efectiv a dreptului fundamental al cetăţeanului la o bună administraţie.
Prin motivarea actelor administrative cetăţenii au posibilitatea de a cenzura şi de a analiza noţiunile pentru care au fost adoptate actele în cauză, putându-şi formula propria apreciere asupra legalităţii acestuia şi asupra eventualei conduite discreţionare a autorităţii.
Observă, Înalta Curte din cuprinsul contestaţiei administraţiei formulate de reclamantă că la fiecare punct din Decizia de impunere – respectiv raport de inspecţie fiscală pentru fiecare sumă impusă aceasta a adus argumente în extenso în apărarea poziţiei sale, ceea ce demonstrează că a înţeles care este motivarea pentru fiecare sumă din Decizia de imputare – ( filele 244 – 302 dosar fond).
Cum raportul de inspecţie fiscală din 22 februarie 2010 – însumează 132 pagini, contestaţia formulată de reclamantă este expusă pe larg în 60 de pagini iar această contestaţie nu a fost încă soluţionată în conformitate cu prevederile art. 205 C. proCod Fiscal, se reţine că nemotivarea actului administrativ, - nu poate reprezenta îndeplinirea cazului bine justificat – în accepţiunea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Aprecierile instanţei de fond în privinţa lipsei motivării sunt nereale în primul rând iar în al doilea rând conform acestor motivări şi respectiv potrivit răspunsului la aceste argumente ale reclamantei prin Decizia de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale, judecătorul va avea posibilitatea să realizeze un control eficient de legalitate asupra actului administrativ fiscal.
Prin urmare aceasta reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate a actului administrativ atacat. Ca şi celelalte motive de nelegalitate invocate de reclamantă, acestea nu pot să reprezinte prin ele însele cazul bine justificat, o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Pentru dovedirea motivelor de nelegalitate trebuie administrate alte probatorii decât într-o cerere de suspendare a executării. În acest sens nu poate fi reţinută aprecierea instanţei de fond că recurenta A.N.A.F. - nu a contestat datele şi înscrisurile prezentate de reclamant în acest sens. Nu există contraprobă decât în dovedirea pe fond a legalităţii actului administrativ fiscal atacat.
„Pipăirea fondului" de către instanţa de fond nu a fost în acest caz realizată, în acest fel instanţa de fond a tranşat deşi formal, fără conţinut, legalitatea însăşi a actului administrativ .
În ceea ce priveşte dovada existenţei unei pagube iminente, se constată că aceasta trebuie raportată în legătură cu cazul bine justificat, această situaţie nefiind însă îndeplinită. Afirmaţia în sensul că prin chiar cuantumul sumei impuse, în caz de executare s-ar perturba greşit activitatea societăţii reclamante, nu conduce implicit şi automat la condiţia îndeplinirii acestei cerinţe.
Înalta Curte constată fondate criticile recurentei în ceea ce priveşte indiciile de nelegalitate care nu au fost corect examinate de instanţa de fond în continuarea cerinţelor cazului bine justificat, neexistând suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate.
În acest sens, prin Decizia nr. 257 din 14 martie 2006 Curtea Constituţională a arătat că „suspendarea actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate".
Având în vedere argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – va admite recursul, va modifica sentinţa atacată în sensul că va respinge cererea de suspendare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 239 din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge cererea de suspendare ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4254/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4272/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
