ICCJ. Decizia nr. 4340/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4340/2010
Dosar nr. 2550/1/2010
Şedinţa publică din 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Hotărârea instanţei de fond.
Prin Decizia nr. 298 din 22 ianuarie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 597 din 26 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a modificat, în parte, sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamanţii A.N., B.C., C.A., G.Z., G.V., I.A.F., L.C., M.P.A., N.C.M., P.M., P.M.V., R.L.M., S.G.C. şi U.E. şi cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor faţă de Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea, instanţa de recurs a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate şi a respins recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva aceleaşi sentinţe, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, următoarele:
Sub aspectul calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa de recurs a reţinut că existenţa acestei calităţi presupune identitate între persoana celui chemat în judecată şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. Or, în prezenta cauză obiectul cererii îl reprezintă plata unor drepturi băneşti, iar reclamanţii nu au raporturi de serviciu cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, astfel că este lipsit de orice echivoc faptul că o instituţie publică nu poate fi obligată la plata drepturilor băneşti cuvenite salariaţilor unei alte instituţii.
Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii.
În jurisprudenţă s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros” şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv.
Potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, bugetul de stat se aprobă prin lege, rectificarea urmând aceeaşi procedură, conform principiului simetriei actelor juridice, fiind evident faptul că Ministerul Economiei şi Finanţelor nu are atribuţia de a adopta legi.
Tot Legea nr. 500/2002 prevede, în art. 28, că Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii în elaborarea proiectului legii bugetului şi a proiectului bugetului de stat pe baza propunerilor prezentate de ordonatorii principali de credite. Atribuţiile ce revin ministerului în privinţa elaborării bugetului de stat sunt detaliate şi în actele normative de organizare şi funcţionare a fostului Minister al Economiei şi Finanţelor, în prezent, Ministerul Finanţelor Publice, (începând cu HG nr. 208/2005, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată şi abrogată de HG nr. 495/2007; HG nr. 386/2007).
În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice are rolul de administrator al bugetului statului, iar, în baza legii bugetului de stat, repartizează sumele către ordonatorii principali de credite, astfel cum acestea sunt prevăzute în buget.
În aceste condiţii, Ministerul Finanţelor Publice nu are atribuţia de a vira ordonatorilor principali de credite alte sume decât cele prevăzute de legea bugetului de stat şi nici posibilitatea de a proceda la modificarea bugetelor ordonatorilor principali de credite cuprinse în bugetul de stat.
De altfel, prin OG nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii sunt reglementate modalităţile prin care instituţiile publice vor proceda la punerea în executare a titlurilor executorii. Dispoziţiile art. 2 din OG, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 110/2007, prevăd expres că „dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată”.
În consecinţă, reţine instanţa de recurs, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice se vădeşte a fi neîntemeiată în raport cu obiectul acţiunii, motivele invocate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi atribuţiile ce revin ministerului chemat în garanţie, nefiind îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Administraţiei şi Internelor, instanţa de recurs a apreciat că este nefondat.
Astfel, se arată în considerentele deciziei atacate, intimaţii-reclamanţi beneficiază, prin efectul art. 49 din Legea nr. 138/1999, de aceleaşi drepturi salariale ca şi personalul militar, având dreptul potrivit art. 28 lit. e) din Legea nr. 360/2002, pe lângă indemnizaţia de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Deşi exerciţiul dreptului de a încasa prima de concediu şi sporul de fidelitate a fost suspendat pe perioada 2004-2006, respectiv în anul 2005, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta neînsemnând înlăturarea dreptului.
Prin suspendarea acestui drept, nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, precum şi dispoziţiile art. 53 din Constituţia României revizuită, privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementările art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, arată instanţa de recurs, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Suspendarea succesivă a plăţii primei de concediu prin legile bugetului de stat, a avut ca efect numai imposibilitatea realizării acestui drept la prima de concediu pentru funcţionarii publici, în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul dreptului.
2. Împotriva acestei decizii, a formulat contestaţie în anulare Ministerul Administraţiei şi Internelor, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.
Contestatorul arată că instanţa de recurs nu a analizat aplicabilitatea dispoziţiilor OUG nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, cu modificările şi completările ulterioare asupra categoriei personalului contractual al M.A.I.
Drepturile băneşti cuvenite personalului civil contractual din M.A.I. erau prevăzute de dispoziţiile OUG nr. 24/2000 şi nu de cele ale OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, modificată şi completată.
Potrivit dispoziţiilor art. 49 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, modificată şi completată, personalul contractual din M.A.I. beneficiază de primele, sporurile şi indemnizaţiile acordate militarilor, potrivit prevederilor aplicabile cadrelor militare în activitate, însă în legislaţia referitoare la salarizarea cadrelor militare nu era prevăzută plata sporului de fidelitate sau a primelor de concediu.
Având calitatea de personal contractual, reclamanţii îşi desfăşoară activitatea ca tâmplari, electricieni, femei de serviciu, şoferi, etc., fiind evident că aceştia nu desfăşoară activităţi similare cu cea de militar sau poliţist, care să-i îndreptăţească să primească aceleaşi sporuri cu cele ale poliţiştilor.
Reglementarea modalităţii de salarizare a diferitelor categorii de personal din instituţiile publice constituie opţiunea legiuitorului, neputând fi extrapolată şi la alte categorii socio-profesionale, dacă legea nu prevede în mod neechivoc acest lucru.
3. Hotărârea asupra contestaţiei în anulare.
Contestaţia în anulare este întemeiată.
Prin motivele de recurs, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (în prezent Ministerul Administraţiei şi Internelor) a criticat sentinţa atacată din perspectiva împrejurării inexistenţei în legislaţia referitoare la salarizarea cadrelor militare a plăţii sporului de fidelitate şi a primelor de concediu.
Recurentul a arătat că, în aceste condiţii, este evident că personalul civil din cadrul M.I.R.A. nu poate beneficia de plata drepturilor solicitate.
Motivul de casare invocat şi neanalizat de instanţa de recurs este esenţial pentru dezlegarea pricinii, astfel încât, urmează a se constata întrunite prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. şi a se admite contestaţia în anulare, cu consecinţa anulării Deciziei civile nr. 298 din 22 ianuarie 2009 pronunţată în Dosar nr. 7053/2/2007 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, urmând a se rejudeca recursurile formulate de M.I.R.A. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
II. Considerentele instanţei de recurs.
1. Recursurile sunt fondate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. , ridicate din oficiu de către instanţă.
2. Reclamanţii, personal contractual în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor fost M.I.R.A., au învestit instanţa de contencios administrativ, solicitând obligarea autorităţilor publice pârâte la plata unor drepturi băneşti neachitate pentru perioada 2004-2006.
Competenţa instanţei de contencios administrativ este determinată de calitatea de poliţist, funcţionar public civil, cu statut special, a reclamanţilor, conform art. 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare.
Conform art. 78 alin. (1) din Statutul poliţistului, dispoziţiile Legii nr. 360/2002 se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 modificată şi completată şi ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcţionarului public, în situaţia în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislaţia specifică poliţistului.
Astfel, în ceea ce priveşte competenţa instanţelor judecătoreşti în materia drepturilor băneşti ale poliţiştilor, sunt aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999 modificată şi completată, care nominalizează instanţa de contencios administrativ.
Reclamanţii din prezentul dosar nu fac parte din categoria poliţiştilor, funcţionari publici cu statut special, pentru a li se putea aplica regulile referitoare la competenţa instanţei de contencios administrativ.
Acţiunii reclamanţilor aparţinând personalului contractual, i se aplică regulile comune în materia conflictelor de muncă.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I şi alin. (3) C. proc. civ. coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată şi art. 2 pct. 1 lit. c) din C. proc. civ., urmează a se admite recursurile declarate, a se casa sentinţa recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite contestaţia în anulare formulată de Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 298 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Anulează Decizia nr. 298 din 22 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Admite recursurile formulate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Finanţelor Publice.
Casează sentinţa nr. 597 din 26 februarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi trimite cauza spre competentă soluţionare, Tribunalului Bucureşti, secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4394/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 4336/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
