ICCJ. Decizia nr. 4376/2010. Contencios. Litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4376/2010
Dosar nr. 56/39/2010
Şedinţa publică din 15 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal reclamanţii C.V., D.R. şi A.C.O. au chemat în judecată pe pârâtele A.P.I.A. – Centrul judeţean Botoşani şi A.P.I.A. – Bucureşti solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea deciziilor de sancţionare emise la data de 17 octombrie 2008 de cea de-a doua pârâtă.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că deciziile de sancţionare au fost emise în mod nelegal, fără avizul Agenţiei Naţionale a funcţionarilor publici şi fără să cuprindă o descriere amănunţită a faptelor ce constituie abateri disciplinare.
Reclamanţii au susţinut că sancţiunile disciplinare au fost tardiv aplicate.
În plus, reclamanţii au menţionat că raportul comisiei de disciplină conţine date contradictorii şi nu ţine seama de volumul mare de muncă şi de condiţiile necorespunzătoare existente în instituţia publică.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta A.P.I.A. – Centrul judeţean Botoşani a invocat:
- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu argumentaţia că nu este emitenta actelor administrative contestate;
- excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a reclamanţilor, cu motivarea că nu a fost respectat termenul de 6 luni;
- excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Tribunalul Botoşani, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta A.P.I.A. – Bucureşti a invocat:
- excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor D.R. şi A.C.O. în ceea ce priveşte cererea de anulare a deciziei nr. 3263 din 17 decembrie 2008;
- excepţia neîndeplinirii procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că actele administrative contestate au fost emise de persoana competentă, că nu era necesar avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, că a fost respectat termenul legal de aplicare a sancţiunii disciplinare.
Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 65 din 1 martie 2010, a respins acţiunea faţă de pârâta A.P.I.A. – Centrul judeţean Botoşani ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune şi a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor formulată în contradictoriu cu pârâta A.P.I.A. – Bucureşti.
Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Pârâta A.P.I.A. – Centrul judeţean Botoşani nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât deciziile administrative atacate au fost emise de directorul general al A.P.I.A.
Reclamanţii au îndeplinit procedura administrativă prealabilă, în termenul de 30 de zile, reglementat de art. 7 din Legea nr. 554/2004, modificată.
Pârâta A.P.I.A. – Bucureşti a răspuns la contestaţiile administrative, iar reclamanţii au promovat acţiunea dedusă judecăţii în termenul de 6 luni de la comunicarea soluţiei la plângerea prealabilă, stabilit de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, modificată.
Reclamanţii D.R. şi A.C.O. au calitate procesuală activă în cauză, întrucât aceştia justifică un interes legitim în contestarea deciziilor de sancţionare nr. 3262 şi nr. 3264 emise la data de 17 decembrie 2008.
Actele administrative contestate în cauză au fost emise de persoana care are competenţa de numire în funcţia publică, respectiv directorul general al A.P.I.A., cu respectarea prevederilor art. 87 pct. 2 şi 3 teza a II-a din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
În cazul aplicării sancţiunii disciplinare prevăzute de art. 77 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 188/1999 de către directorul general al aparatului central, la propunerea comisiei de disciplină, nu este necesar avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Deciziile de sancţionare au fost întocmite cu respectarea prevederilor art. 50 alin. (3) din HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
Procedura cercetării administrative – obligatorie pentru aplicarea sancţiunilor disciplinare – a fost finalizată la data de 3 decembrie 2008, prin emiterea raportului comisiei de disciplină nr. 974 din 5 decembrie 2008, cu respectarea termenului de 5 zile, reglementat de art. 49 alin. (1) din actul normativ aflat discuţie; raportul comisiei de disciplină a fost transmis Direcţiei Management Resurse Umane la data de 12 decembrie 2008, în termenul de 10 zile calendaristice, prevăzut de art. 50 alin. (1) din aceeaşi reglementare.
Din materialul probator administrat în cauză rezultă cele consemnate în raportul comisiei de disciplină, respectiv faptul că reclamanţii se fac vinovaţi de neglijenţă repetată în rezolvarea lucrărilor de serviciu.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, care au solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În primul motiv de recurs, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de fond a reţinut în cuprinsul hotărârii judecătoreşti contestate aspecte contradictorii şi formale.
Al doilea motiv de recurs nominalizat de recurenţii-reclamanţi este cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În cel de-al treilea motiv de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii au susţinut faptul că sentinţa contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
Recurenţii au menţionat că prima instanţă nu a ţinut seama de probele administrate în cauză din care rezultă că nu au cauzat niciun prejudiciu persoanelor care solicitau sprijin financiar prin intermediul A.P.I.A.
În plus, recurenţii au susţinut că nu este vorba de săvârşirea unor abateri repetate, ci doar de un singur incident, pentru care se putea aplica o sancţiune disciplinară mai uşoară.
În probaţiune, recurenţii au depus la dosar înscrisuri.
Intimatele au formulat întâmpinări în cauză în care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, şi a realizat o încadrare juridică adecvată.
În speţă, este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, conform jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.
Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.
Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.
Cu alte cuvinte, art. 6 parag. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În cauză, judecătorul fondului a analizat în mod detaliat susţinerile, în raport cu dispoziţiile legale invocate de acesta.
Cu alte cuvinte, judecătorul a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanţa împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată de către recurenţii-reclamanţi, din perspectiva prevederilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, modificată şi ale HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
În ceea ce priveşte motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurenţii-reclamanţi nu au indicat în cererea de recurs care este actul juridic dedus judecăţii ce a fost interpretat în mod greşit de către prima instanţă.
Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat, în raport de cele ce vor fi prezentate în continuare.
Prin deciziile emise la data de 17 decembrie 2008 de către Directorul general al A.P.I.A., recurenţii au fost sancţionaţi disciplinar, în temeiul art. 77 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, modificată, cu diminuarea drepturilor salariale cu 20% pe o perioadă de 3 luni, începând cu data de 29 decembrie 2008, pentru săvârşirea abaterii disciplinare reglementate de art. 77 alin. (2) lit. b) din actul normativ anterior arătat, respectiv neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor.
Înalta Curte apreciază ca fiind corectă concluzia primei instanţe în sensul că actele administrative de sancţionare disciplinară contestate în cauză au fost întocmite de autoritatea publică emitentă cu respectarea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a comisiilor de disciplină.
Astfel, conform dispoziţiei normative anterior menţionată, sub sancţiunea nulităţii absolute, actul administrativ de sancţionare va cuprinde în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b) temeiul legal în baza căruia se aplică sancţiunea disciplinară; c) motivul pentru care a fost aplicată o altă sancţiune decât cea propusă de comisia de disciplină, în situaţia prevăzută la alin. (2); termenul în care sancţiunea disciplinară poate fi contestată; instanţa competentă la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancţiunea disciplinară.
Verificând preambulul şi partea expozitivă a deciziilor de aplicare a sancţiunilor disciplinare, Înalta Curte reţine că autoritatea publică emitentă a respectat cerinţele impuse de textul aflat în discuţie.
Mai precis, în cele trei acte administrative se precizează că au fost avute în vedere concluziile raportului din 5 decembrie 2008 întocmit de comisia de disciplină privind abaterile disciplinare săvârşite de recurenţi, ca urmare a neglijenţei repetate în îndeplinirea lucrărilor, întrucât aceştia, prin acţiunile sau inacţiunile lor nu au respectat în totalitate procedurile de lucru în legătură cu gestionarea corespunzătoare a cererilor S.A.P.S. – respectiv, primirea cererilor S.A.P.S., realizarea controlului vizual formal al cererilor şi listarea hărţilor A3 din sistemul informatic, de;i aveau cunoştinţă de acestea prin prisma experienţei acumulate şi a instruirilor la care au participat în acest sens.
De asemenea, după cum s-a relevat anterior, în actele administrative contestate în speţă au fost nominalizate temeiurile juridice în baza cărora au fost aplicate sancţiunile disciplinare.
Pentru toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte concluzionează că a fost respectat principiul motivării actelor administrative.
În altă ordine de idei, Înalta Curte achiesează la concluzia primei instanţe, în sensul temeiniciei deciziilor de sancţionare disciplinară.
Pe acest aspect, instanţa de control judiciar reţine faptul că, în raportul din 5 decembrie 2008 – document întocmit la momentul finalizării cercetării administrative – se consemnează faptul că s-a procedat la audierea recurenţilor-reclamanţi care au recunoscut săvârşirea abaterilor disciplinare reţinute în cuprinsul acestuia.
De altfel, recurenţii-reclamanţi au menţionat şi în cadrul cererii de recurs faptul că se fac vinovaţi de unele abateri disciplinare, datorită volumului mare de activitate.
Înalta Curte apreciază, în raport de faptele reţinute în sarcina recurenţilor-reclamanţi, de gradul de vinovăţie al acestora, precum şi de gravitatea şi consecinţele abaterilor disciplinare că sancţiunea disciplinară aplicată acestora a fost corect individualizată.
În acest sens, instanţa de control judiciar consideră că nu prezintă relevanţă susţinerea recurenţilor-reclamanţi că prin faptele săvârşite de aceştia nu s-au produs pagube instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea sau asupra unor fermieri, întrucât într-o asemenea situaţie răspunderea care se angaja era şi cea civilă, conform art. 84 din Legea nr. 188/1999, modificată.
În opinia Înaltei Curţi, nici rapoartele de evaluare pe anii 2008-2010 propuse de recurenţii-reclamanţi ca probă în susţinerea acţiunii deduse judecăţii nu prezintă relevanţă juridică. Astfel, recurenţii-reclamanţi D.R. şi A.C.O. au primit în anul 2008 calificativul „satisfăcător”, iar recurentul-reclamant C.V. a trecut peste 3,50 puncte (cât reprezenta limita pentru calificativul „satisfăcător”) cu 0,01 puncte, ceea ce reprezintă foarte puţin. În plus, este de remarcat şi faptul că recurenţii-reclamanţi, la capitolul din rapoarte „obiective în perioada evaluată” au primit calificative sub 3,50 puncte. Rapoartele din perioada 2009-2010 nu prezintă interes în cauză, deoarece vizează perioada ulterioară aplicării sancţiunilor disciplinare.
În altă ordine de idei, este de menţionat faptul că deciziile de radiere a sancţiunilor disciplinare analizate în prezenta speţă nu au relevanţă, întrucât emiterea acestora era în sarcina instituţiei publice la împlinirea termenului de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, potrivit art. 82 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, modificată.
În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., iar în speţă nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de către recurenţii-reclamanţi C.V., A.C.O. şi D.R. împotriva sentinţei nr. 65 din 1 martie 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4380/2010. Contencios. Conflict de... | ICCJ. Decizia nr. 4373/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
