ICCJ. Decizia nr. 4400/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4400/2010
Dosar nr. 689/59/2010
Şedinţa publică din 19 octombrie 201.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 16 iunie 2010 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B.V., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Timiş, a solicitat instanţei, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, să dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiş în baza raportului de inspecţie fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010 întocmit de Activitatea de Inspecţie Fiscală, Serviciul Inspecţie Fiscală Persoane Fizice 1.
În esenţă, reclamantul a arătat că, prin raportul de inspecţie fiscală, a fost stabilită în sarcina sa obligaţia de plată a sumei de 3.873.686 lei, reprezentând TVA pentru sumele încasate din „livrări de terenuri construibile (ce nu au caracter ocazional fiind mai mult de una pe an)".
Reclamantul a susţinut, în esenţă, că sunt întrunite condiţiile prevăzute art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Sub aspectul cazului bine justificat, reclamantul a susţinut că organul de control a făcut o aplicare greşită a normelor de drept la starea de fapt şi a încălcat principiul securităţii juridice, întrucât a aplicat eronat dispoziţiile art. 126 alin. (1) lit. a) - d) raportat la art. 127 alin. (1) şi (2) Cod Fiscal, atunci când a reţinut că operaţiunile de vânzare de terenuri construibile efectuate împreună cu soţia sa, în perioada 31 august 2005 - 31 decembrie 2009, sunt operaţiuni impozabile din punct de vedere al TVA.
Sub aspectul pagubei iminente, reclamantul a susţinut că pârâta a instituit deja măsuri asigurătorii asupra bunurilor sale, constând în terenuri, conturi la bănci şi părţi sociale deţinute la SC S. SRL, iar suma reţinută în sarcina sa este foarte mare (3.873.686 lei) şi nu dispune de lichidităţi, deoarece nu a păstrat banii realizaţi în urma vânzărilor de terenuri, ci a achiziţionat alte terenuri cu banii încasaţi şi a fost nevoit să încheie contracte de împrumut pentru a-şi onora obligaţiile contractuale asumate, a căror îndeplinire nu ar mai fi posibilă în situaţia executării sale silite.
Prin sentinţa civilă nr. 357 din 26 iulie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul B.V. şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr. 3539 din 30 martie 2010 emisă de pârâtă până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curte de apel a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 referitoare la existenţa cazului bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente.
În ceea ce priveşte cazul bine justificat, Curtea de apel a reţinut că reclamantul a invocat mai multe dispoziţii din legislaţia fiscală privitoare la TVA, care în opinia sa au fost încălcate de pârâtă prin emiterea actelor contestate, iar întrucât criticile de nelegalitate a actului fiscal creează o îndoială serioasă asupra legalităţii acestuia se impune constatarea că reclamantul are dreptul să beneficieze de un control al legalităţii măsurii administrativ-fiscale din partea unei instanţe.
În ceea ce priveşte prevenirea producerii unei pagube iminente, Curtea a reţinut că reclamantul a dovedit iminenţa producerii prejudiciului, pentru că a depus la dosar înscrisuri din care rezultă că pârâta a luat deja măsuri pentru punerea în executare a impunerii din litigiu (filele 51-84 la dosarul de fond) şi, prin valoarea substanţială a acesteia, executarea ar avea consecinţe materiale grave pentru reclamant.
Curtea de apel a reţinut, totodată, că reclamantul a făcut şi dovada depunerii cauţiunii stabilite de instanţă, conform recipisei de consemnare nr. 683342 din 24 iulie 2010 eliberată de CEC - Bank SA, sucursala Timişoara.
Împotriva sentinţei civile nr. 357 din 26 iulie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiş.
În motivarea recursului, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta D.G.F.P. Timiş a arătat, în esenţă, următoarele:
Referitor la cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, simpla promovare a acţiunii în contencios administrativ nu poate fi suficientă pentru a considera îndeplinită condiţia „cazului bine justificat" , iar suspendarea nu poate fi acordată de către instanţa de fond doar verificând formal îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi detaşând complet cererea de suspendare de fondul cauzei, ci măsura poate fi dispusă doar după „pipăirea" prealabilă a fondului cauzei şi examinarea superficială a legalităţii şi temeiniciei actului administrativ fiscal.
Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate şi de veridicitate care determină principiul executării acestuia din oficiu, iar a nu executa actul administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea, ceea ce într-un stat de drept este de neconceput, or, reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii în mod cumulativ a condiţiei cazului bine justificat şi a condiţiei prevenirii unei pagube iminente.
Art. 215 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precizează că introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ, iar instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate.
Recursul este neîntemeiat, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nefiind fondate, pentru motivele care vor fi expuse în continuare:
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Acestor trei condiţii li se adaugă în materia contenciosului fiscal şi condiţia plăţii anticipate a unei cauţiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proCod Fisca.
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
Art. 215 C. proCod Fiscal prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
Critica din recurs referitoare la cazul bine justificat, astfel cum a fost formulată de recurentă, nu poate fi primită. Judecătorul fondului nu şi-a fundamentat soluţia referitoare la cazul bine justificat pe constatarea că reclamantul a promovat acţiunea în contencios administrativ pentru anularea actului, după cum se susţine în recurs, ci în considerarea faptului că acesta a furnizat argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ, în cuprinsul acţiunii, referitoare la greşita aplicare în privinţa sa a prevederilor art. 126 şi ale art. 127 Cod Fiscal, deoarece operaţiunile de vânzare de terenuri nu ar putea fi calificate, fără echivoc, ca operaţiuni economice supuse taxei pe valoarea adăugată.
În acest mod, judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi, la nivelul analizei în baza acestui text legal, a evitat să procedeze la o examinare pe fond a legalităţii actului a cărui suspendare s-a solicitat prin acţiune, şi s-a limitat doar la o simplă „pipăire a fondului" identificând elemente de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ în discuţie, în sensul definiţiei legale din art. 2 lit. t) al Legii nr. 554/2004.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Or, în speţă, prima instanţă constatând că cerinţele art. 14 din actul normativ precitat au fost îndeplinite, în mod corect a admis cererea reclamantului B.V. şi, în consecinţă, a dispus suspendarea deciziei de impunere nr. 3539 din 30 martie 2010.
În fine, criticile întemeiate pe prevederile art. 215 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, de asemenea, nu pot fi primite. Astfel, alin. (1) din acest text legal precizează că introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea, or, în speţă, această măsură nu a fost dispusă de instanţa de judecată doar în considerarea faptului că reclamantul a contestat Decizia de impunere fiscală, ci în baza prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, constatând că sunt îndeplinite cerinţele suspendării pe cale judiciară a efectelor actului administrativ. Apoi, condiţia plăţii unei cauţiuni, astfel cum prevede în art. 215 alin. (2) din OG nr. 93/2003, a fost îndeplinită de către reclamant, la dosarul de fond fiind consemnat că s-a plătit suma de 38.736,86 lei cu titlu de cauţiune, conform dispoziţiei judecătorului fondului (fila 164).
Faţă de cele ce preced, în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta D.G.F.P. Timiş, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Timiş împotriva sentinţei civile nr. 357 din 26 iulie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4397/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4401/2010. Contencios → |
|---|
