ICCJ. Decizia nr. 4405/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4405/2010
Dosar nr. 4475/2/2009
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 mai 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul D.P.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în ceea ce priveşte stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele nr. 3 şi 4, împreună cu cota parte din anexe şi dependinţe şi cota parte de teren aferent în suprafaţă de 77,61 mp din imobilul situat în Municipiul Bucureşti, sector 1, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat instanţei că prin notificarea formulată în baza dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 şi înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 2639/2001, a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 3 şi 4 din imobilul situat în Municipiul Bucureşti, sector 1, iar prin Dispoziţia nr. 8387 din 25 iunie 2007, Primăria Municipiului Bucureşti a respins cererea de restituire în natură, propunând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în considerarea faptului că apartamentele fuseseră vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Dispoziţia primăriei a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, fiind înregistrată la această instituţie sub nr. 42882/CC/2007.
Reclamantul a arătat că, deşi au trecut aproape doi ani de la data înregistrării, dosarul nu a fost încă soluţionat şi că, deşi Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru finalizarea procedurii administrative de soluţionare a cererilor şi de emitere a titlului de despăgubiri, aceasta trebuit să fie realizată cu respectarea termenului rezonabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
2. Hotărârea pronunţată de Curtea de apel
Prin sentinţa civilă nr. 4380 din 9 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamant şi, în consecinţă, a hotărât următoarele:
- a obligat pe pârât să desemneze un evaluator care să procedeze la întocmirea raportului de evaluare în vederea emiterii titlului de despăgubire pentru apartamentele 3 şi 4 din imobilul situat în Municipiul Bucureşti, sector 1, în termen de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, sub sancţiunea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului instituţiei pârâte;
- a obligat pe pârât să achite reclamantului suma de 2000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată;
- a respins restul pretenţiilor reclamantului.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Prin Dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti nr. 8387 din 25 iulie 2007, a fost respinsă cererea reclamantului D.P.D. de restituire în natură a apartamentelor nr. 3 şi 4 din imobilul situat în mun. Bucureşti, sector 1, propunându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cele două apartamente şi pentru cota parte din anexe şi dependinţe comune şi pentru cota de teren aferentă acestora în suprafaţă de 77,61 mp.
Dispoziţia a fost comunicată Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul reclamantului fiind înregistrat în anul 2007 sub nr. 42882/CC.
Nici până la data formulării acţiunii în instanţă în anul 2009 şi nici ulterior, până la pronunţarea sentinţei, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a finalizat procedura administrativă de soluţionare a cererii de emitere a deciziei reprezentând titlu de despăgubiri.
A reţinut instanţa că în privinţa reclamantului, etapa analizării legalităţii dispoziţiei primarului, din perspectiva nerestituirii în natură a apartamentelor, a fost depăşită, iar cererea adresată Primăriei Municipiului Bucureşti pentru comunicarea situaţiei despăgubirilor a fost transmisă în septembrie 2009, după promovarea prezentei acţiuni, anume prin adresa nr. 42882/CC din 08 septembrie 2009, astfel că se constată că primele demersuri în dosarul reclamantului s-au făcut la aproape doi ani de la înregistrarea dosarului la Comisie.
Urmare solicitării pârâtei de completare a dosarului, formulată la câteva luni după promovarea acţiunii, reclamantul a completat dosarul, depunând adresa nr. VS/19341 din 20 octombrie 2009 a Administraţiei Fondului Imobiliar din cadrul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care atestă că în evidenţele sale „nu figurează hotărâre emisă de C.G.M.B. – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1"".
Prin urmare, a reţinut instanţa că nu mai există niciun impediment şi nicio etapă intermediară pentru desemnarea evaluatorului.
În consecinţă, Curtea de apel a apreciat că refuzul pârâtei de soluţionare a dosarului reclamantului, prin desemnarea evaluatorului, este unul nejustificat în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. Sub acest aspect, instanţa a reţinut că susţinerile pârâtei privind ordinea de soluţionare a dosarelor pot fi primite doar în măsura în care respectă termenul rezonabil.
Pentru a stabilit termenul de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei în care pârâtul este obligat să desemneze evaluatorul, instanţa a avut în vedere prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
A reţinut Curtea de apel că pretenţia reclamantului privind stabilirea termenului de executare de la pronunţarea hotărârii nu are temei legal, întrucât dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 fac referire la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 2.000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial încuviinţat în parte.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel a declarat recurs pârâtul Statul Român – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurentul-pârât susţine că emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire se poate face numai după parcurgerea procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările şi completările ulterioare, urmând ca dosarul reclamantului să fie soluţionat, conform celor stabilire prin Decizia Comisiei nr. 2815 din 16 septembrie 2008, în ordinea de înregistrare a dosarelor, ce are ca raţiune asigurarea unei proceduri unice şi corecte pentru toate persoanele aflate în situaţii similare.
În esenţă, recurentul-pârât mai susţine că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în speţă a existat un refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului, determinat de încălcarea termenului rezonabil, neţinând seama de apărările privind complexitatea şi ordinea derulării etapelor pe care le cuprinde procedura administrativă reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care nu prevede un termen în acest sens. Sub acest aspect, recurentul-pârât a făcut o expunere rezumativă a cadrului legislativ pertinent şi a concluzionat că prin sentinţa recurată a fost reţinută greşit o încălcare a termenului rezonabil, în raport cu criteriile reţinute în jurisprudenţa CEDO, precum: complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente, precum şi importanţa litigiului pentru reclamant.
Cu privire la obligaţia instituită de instanţa de fond sub sancţiunea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului instituţiei pârâte, recurentul-pârât susţine că nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554 2004, întrucât în prezenta cauză nu există o sentinţă irevocabilă anterioară privind obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la desemnarea unui evaluator in dosarul aferent Dispoziţiei nr. 8387/2007 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi, astfel, nu se poate reţine o neexecutare din partea acestei autorităţi.
Se mai susţine că instanţa de fond în mod greşit a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată, în raport cu dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. în condiţiile în care Comisia a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantului şi pretenţiile acestuia. În subsidiar, recurentul-pârât solicită micşorarea cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în considerarea faptului că, pentru soluţionarea litigiului în fond, au fost necesare două termene de judecată, din care primul a fost acordat pentru luarea la cunoştinţă a întâmpinării formulate de pârât. Totodată, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor susţine că nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în condiţiile în care a stat în proces în calitate de reprezentant al Statului Român şi nu are un buget pentru plata cheltuielilor de judecată.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune vizând refuzul emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire pentru apartamentelor nr. 3 şi 4 din imobilul situat în mun. Bucureşti, sector 1, în contextul împrejurărilor de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată şi reţinute ca atare prin sentinţa recurată.
Cea mai mare parte a motivării căii de atac declarate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluţiei pronunţate de prima instanţă, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi inexistenţa unei culpe a autorităţii în derularea acesteia.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru bunurile imobile preluate abuziv, în condiţiile în care calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri a fost stabilită prin Dispoziţia primarului general al municipiului Bucureşti nr. 8387 din 25 iunie 2007, iar dosarul a fost înregistrat în acelaşi an la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, conferă consistenţă concluziei instanţei de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţa de fond a reţinut întemeiat faptul că există un refuz nejustificat din partea pârâtei în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, raportat la principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, texte legale a căror incidenţă nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale şi desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluţionarea dosarelor nu conferă suport susţinerilor autorităţii publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituţia României, normele naţionale cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să contravină principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţie, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci şi în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi element al dreptului la o bună administraţie, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 7 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
Deşi Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu are încă forţă juridică obligatorie, dreptul la o bună administraţie consacrat în art. 41 nu poate fi ignorat ca reper în orientarea conduitei administrative a autorităţilor publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivităţii autorităţii publice.
Or, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a luat în considerare faptul că primele demersuri în dosarul reclamantului, care a fost înregistrat la Comisie încă din anul 2007, au fost efectuate la aproape doi ani de la înregistrare, când, prin adresa nr. 42882/CC din 08 septembrie 2009 (fila 20 la dosarul de fond), pârâta a solicitat Primăriei Municipiului Bucureşti să îi comunice situaţia despăgubirilor.
Cu privire la critica din recurs referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi stabilit în sarcina recurentului-pârât obligaţia de desemnare a evaluatorului sub sancţiunea unei amenzi de 20% din salariul minim pe economie pe zi de întârziere, aplicabilă conducătorului instituţiei pârâte, în situaţia nerespectării termenului de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea reţine că aceasta nu poate fi primită, în raport cu dispoziţiile art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, conform cărora „instanţa poate stabili, prin dispozitiv, la cererea părţii interesate, un termen de executare, precum şi amenda prevăzută la art. 24 alin. (2)" din aceeaşi lege.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, Curtea reţine că nu pot fi primite criticile din recurs, întrucât instanţa de fond, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a micşorat la jumătate cuantumul cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant.
Susţinerea recurentului-pârât în sensul că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu are un buget propriu este neîntemeiată, având în vedere faptul că în litigiile având ca obiect emiterea titlului de despăgubire, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este singura entitate administrativă care are calitate procesuală pasivă, astfel că obligaţiile de plată stabilite în sarcina acestei autorităţi se suportă din bugetul instituţiei publice cu personalitate juridică pe lângă care funcţionează Comisia. Aceasta întrucât în litigiile de contencios administrativ, capacitatea de a sta în justiţie, cu toate consecinţe ce decurg din această împrejurare, nu se determină în funcţie de existenţa personalităţii juridice şi, implicit, a unui patrimoniu şi buget propriu, ci în funcţie de capacitatea de drept administrativ a autorităţi publice chemate în judecată (Soluţie de principiu adoptată în plenul judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal; I.C.C.J.. A se vedea Decizia nr. 3326 din 10 octombrie 2006, Decizia nr. 365 din 23 ianuarie 2007 şi Decizia nr. 1352 din 2 martie 2007, indicate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, adnotată, Ediţia a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 22-23).
La pronunţarea prezentei decizii, Curtea are în vedere jurisprudenţa sa anterioară şi unitară în materie reprezentată, spre exemplu, de următoarele decizii publicate: deciziile nr. 3857 şi nr. 3870 din 4 noiembrie 2008 (publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2008 – Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009) şi Decizia nr. 1079 din 26 februarie 2009 (publicată în Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010).
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata către intimatul-reclamant a sumei de 4.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Statul Român – Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 4380 din 9 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă pe recurentul-pârât Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata sumei de 4.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant D.P.D..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4403/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4410/2010. Contencios → |
|---|
