ICCJ. Decizia nr. 4401/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4401/2010
Dosar nr. 8215/2/200.
Şedinţa publică din 19 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta V.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, „Parchetul Î.C.C.J."), pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună următoarele:
- anularea în tot a Ordinului nr. 1472 din 02 iulie 2009 emis de Procurorul general al Parchetului Î.C.C.J.;
- obligarea Parchetului Î.C.C.J. să solicite Ministerului Finanţelor Publice suplimentarea fondurilor prevăzute în bugetul Ministerului Public la titlul „Cheltuieli de personal", pentru plata sporului de risc şi solicitare neuropsihică de 50% în semestrul al II-lea al anului 2009;
- obligarea Parchetului Î.C.C.J. la repartizarea în favoarea reclamantei a sumelor reprezentând sporul de risc şi solicitare neuropsihică de 50% aferente semestrului al II-lea al anului 2009, începând cu luna iunie 2009.
Prin întâmpinare, pârâtul Parchetul Î.C.C.J. a invocat excepţia lipsei de interes, a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice şi, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1033 din 25 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a hotărât următoarele:
- a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârât, reţinând că, în raport cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, reclamanta justifică folosul practic urmărit prin promovarea prezentei acţiuni;
- a admis, în parte, acţiunea reclamantei;
- a anulat Ordinul nr. 1472/2009 emis de pârâtul Procurorul general al Parchetului Î.C.C.J.;
- a respins, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere;
- a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
În motivarea hotărârii pronunţate, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Ordinul nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului Î.C.C.J. s-a aplicat retroactiv începând cu data de 01 iunie 2009, cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile OUG nr. 71/2009, întrucât sporul în litigiu fiind acordat în baza Ordinului Procurorului general al Parchetului Î.C.C.J., acesta devenind un drept salarial, asupra cestuia nu se mai putea dispune fără a fi încălcate dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.
Cu privire la celelalte capete de cerere, instanţa a reţinut că acestea nu reprezintă cereri subsidiare, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ci reprezintă cereri distincte, iar reclamanta nu are drepturi recunoscute de lege pentru a putea pretinde pârâtului o conduită în sensul celor solicitate.
Cu privire la cererea pârâtului de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa de fond a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu există raporturi de despăgubire între pârât şi chematul în garanţie.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile pronunţate de Curtea de apel, a declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul Î.C.C.J., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi invocând art. 3041 C. proc. civ.
In temeiul art. 137 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului I.C.C.J., având în vedere că ordinul a fost anulat prin sentinţa nr. 196 din 19 octombrie 2009 a Curţii de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 1412 din 11 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, astfel că, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanta nu mai justifică o vătămare a drepturilor sau intereselor sale.
Sub aspectul producerii de efecte pentru viitor, recurent-pârât susţine că anularea actului este lipsită de obiect, având în vedere dispoziţiile art. 4 din anexa VI la Legea nr. 300/2009, care reglementează salarizarea categoriilor de personal din care face parte şi reclamanta, beneficiind de spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25%.
Sub aspectul motivelor de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine următoarele:
Instanţa de fond în mod greşit a reţinut că actul contestat are caracter retroactiv, întrucât efectele actului trebuie să fie raportate la data scadenţei drepturilor băneşti, 13 iulie 2009, astfel că în mod eronat s-a reţinut încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, atâta timp cât actul nu dispune cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului reclamantei, ci doar suspendă temporar plata sporului în litigiu, astfel că nu a fost pus în discuţie dreptul în sine.
Mai susţine recurentul-pârât că nu se poate reţine o vătămare a dreptului reclamantei, întrucât plata sporului urmează a se face în condiţiile OUG nr. 71/2009 şi că în lipsa fondurilor alocate de Ministerul Finanţelor Publice, instituţia se află în imposibilitate obiectivă de a achita sporul respectiv.
Totodată, se arată că actul nu a fost emis cu exces de putere, întrucât Ministerului Public - Parchetul Î.C.C.J. nu i se poate imputa lipsa fondurilor necesare atâta timp cât Ministerul Finanţelor Publice nu a alocat sumelor necesare plăţii sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Recurentul-pârât apreciază că în mod greşit instanţa a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009 şi că instanţa de fond a adăugat la prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 din ordonanţa de urgenţă, fiind de netăgăduit faptul că potrivit acestui act normativ nu mai poate fi executată niciun fel de măsură dispusă prin titluri executorii, cum sunt în cauză hotărârile judecătoreşti de acordare a sporului.
Mai susţine recurentul-pârât că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, deşi obligaţia de garanţie subzistă în temeiul art. 131 pct. 1 din Legea nr. 304/2004 şi art. 19 din Legea nr. 500/2002.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare:
Analizând cu prioritate excepţia lipsei de interes şi a lipsei de obiect a acţiunii, invocate de recurent în temeiul art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste excepţii sunt neîntemeiate. în acest sens, este de reţinut că abrogarea actului administrativ cu caracter normativ, după declanşarea controlului judecătoresc de legalitate a acestuia, nu lipseşte de obiect acţiunea în contencios administrativ, pentru că legalitatea actului se cenzurează în raport cu prevederile legale în vigoare la data emiterii sau adoptării lui. De asemenea, se reţine că Legea nr. 554/2004 reglementează, prin art. 1 alin. (1), art. 8 şi art. 18, un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia instanţa are de analizat nu numai conformitatea actului administrativ cu legea, ci şi existenţa unei vătămări produse reclamantului, într-un drept ori într-un interes legitim, în lipsa căreia nu poate fi aplicată sancţiunea anulării (Decizia nr. 3324 din 29 iunie 2007, publicată în Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 106). Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs reţine că, în pofida anulării actului prin hotărâre judecătorească, reclamanta justifică un interes legitim actual prin prisma drepturilor şi intereselor legitime a căror încălcare a fost invocată cel puţin pentru perioada cuprinsă între data emiterii şi data anulării ordinului ce formează obiectul litigiului. Pentru aceleaşi argumente nu poate fi primită nici susţinerea recurentului în sensul că anularea actului contestat este lipsită de obiect în privinţa producerii efectelor juridice pentru viitor, faţă de prevederile art. 4 alin.(3) şi (4) din anexa nr. VI la Legea nr. 330/2009.
Este neîntemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât hotărârea recurată răspunde cerinţelor impuse de art. 261 alin. (l) C. proc. civ. şi cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în sensul celor hotărâte, acestea nefiind contradictorii ori străine de natura pricinii.
Sub aspectul motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8 şi 9 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine următoarele:
Curtea de apel a apreciat în mod corect că nu sunt incidente dispoziţiile OUG nr. 71/2009, întrucât dreptul reclamantei la plata drepturilor salariale lunare nu se circumscrie cadrului instituit prin OUG nr.71/2009 aplicabil numai în privinţa sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti, iar actul contestat are caracter retroactiv şi contravine dispoziţiilor art. 74 alin.(2) din Legea nr. 303/2004, reclamanta fiind vătămată în dreptul său la plata salariului.
Este necontestat caracterul retroactiv al Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 al Procurorului General al Parchetului Î.C.C.J., atât timp cât actul a fost emis în cursul lunii iulie şi dispune suspendarea de la data de 01 iunie 2009 a plăţii sporului în litigiu, realizând,cu alte cuvinte, în luna iulie o diminuare a drepturilor salariale ale reclamantei aferente muncii prestate în perioada anterioară, respectiv în cursul lunii iunie.
In acelaşi sens, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, aplicabile în temeiul art. 3 alin .(2) din aceeaşi lege şi în privinţa actelor administrative cu caracter normativ ce formează obiectul cauzei, ordinul contestat trebuia să fie elaborat şi emis cu respectarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, republicată, care consacră principiul neretroactivităţii, ceea ce însă nu s-a întâmplat în cauza dedusă judecăţii.
Împrejurarea că plata drepturilor salariale aferente lunii iunie 2009 urma a se face la data de 13 iulie 2009, dată ulterioară emiterii actului contestat, nu este de natură a înlătura caracterul retroactiv al actului.
Emiterea acrului administrativ contestat cu nesocotirea principiului neretroactivităţii aduce atingere şi principiului securităţii raporturilor juridice, care este implicit în toate articolele Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care a fost consacrat în jurisprudenţa CEDO, atâta timp cât certitudinea reclamantei cu privire la drepturile salariale ce li se cuveneau pentru munca deja prestată în cursul lunii iunie a fost înlăturată printr-o măsură dispusă în cursului lunii iulie.
Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, prin emiterea actului administrativ cu încălcarea principiului retroactivităţii şi a principiului securităţii raporturilor juridice, autoritatea emitentă a manifestat un evident exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, prin atingerea adusă dreptului cert al reclamantei de a primi drepturile salariale aferente lunii iunie 2009 în cuantumul previzionat la sfârşitul lunii iunie.
În ceea ce priveşte susţinerile din recurs referitoare la respingerea de către Curtea de apel a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, se constată că acestea nu pot fi primite. întemeiat a apreciat instanţa de fond că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine existenţa în sarcina Ministerului Finanţelor Publice a unei obligaţii de garanţie sau despăgubire, în ipoteza admiterii acţiunii. în jurisprudenţa s-a reţinut în mod constant că „instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire şi revine, în principiu, tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros" şi că obligaţia de garanţie este condiţionată de existenţa unei transmisiuni anterioare, cu titlu oneros, a unui bun sau a unui drept subiectiv. Or, în raport cu obiectul acţiunii şi atribuţiile ce revin Ministerului Finanţelor Publice potrivit Legii nr. 500/2002, ministerul nu este debitorul unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire, iar executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii se face cu respectarea procedurii prevăzute de OG nr. 22/2002.
La pronunţarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituţional ce revine Jurisdicţiei Supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39) Înalta Curte are în vedere practica sa constantă în litigiile având ca obiect anularea Ordinului nr. 1472/2009 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
In consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr.1033 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4400/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 4403/2010. Contencios → |
|---|
