ICCJ. Decizia nr. 466/2010. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 466/2010
Dosar nr. 11446/3/2009
Şedinţa publică din 29 ianuarie 201.
Asupra conflictul negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 566 din 15 aprilie 2009, a admis excepţia necompetenţei materiale privind soluţionarea capătului 2 de cerere din acţiunea formulată de reclamanţii C.A.R. şi I.S.C., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.N.R.P. şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, dispunând totodată judecarea primului capăt de cerere, pe care l-a reţinut spre soluţionare.
În acest sens instanţa a reţinut că, prin acţiunea înregistrată la data de 20 martie 2009, reclamanţii au solicitat restituirea, prin echivalent, a imobilului situat în Bucureşti, în principal, prin alte bunuri sau servicii oferite de Municipiul Bucureşti, respectiv prin compensare cu imobilul teren situat în Bucureşti, sector 2, iar în subsidiar prin acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Constatând că la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2009, reclamanţii şi-au precizat cererea în sensul că înţeleg să se judece cu pârâtul Municipiul Bucureşti în ceea ce priveşte capătul 1 de cerere, privind soluţionarea notificării prin compensare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, iar în privinţa capătului 2 de cerere, privind acordarea despăgubirilor înţeleg să se judece cu Statul Român şi A.N.R.P., în condiţiile Legii nr. 247/2005, tribunalul a admis excepţia necompetenţei sale materiale în ceea ce priveşte soluţionarea capătului doi de cerere, excepţie invocată din oficiu.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, de Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să stabilească modalităţi diferite de contestare a dispoziţiilor/deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001, în competenţa de soluţionare a unor organe diferite, în funcţie de aspectele contestate, astfel încât, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 contestaţia referitoare la stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită şi la restituirea în natură a imobilului, cade în sarcina tribunalului, iar conform art. 13 şi art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru stabilirea cuantumului final al despăgubirilor fiind competentă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după procedura prevăzută de art. 6 din acest act normativ, soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de această comisie, cade în competenţa secţiilor de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, în condiţiile stabilite de Legea nr. 554/2004; a fost invocată în acest sens şi Decizia nr. XX pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în urma admiterii recursului în interesul legii.
Primind cauza spre soluţionare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 3172 din 9 octombrie 2009, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, trimiţând cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.
În acest sens s-a reţinut că cel de al doilea capăt de cerere, privind acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind preluarea abuzivă a unor imobile, are caracter accesoriu în raport cu primul capăt de cerere, referitor la restituirea prin compensare cu alte bunuri sau imobile şi prin urmare este guvernat de art. 17 C. proc. civ., astfel încât instanţa competentă să soluţioneze primul capăt de cerere devine competentă să soluţioneze şi ce de al doilea capăt de cerere.
Analizând actele dosarului Înalta Curte constată că, prin cererea introductivă de instanţă reclamanţii au solicitat restituirea prin echivalent a unui imobil, în principal prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de pârâtul Municipiul Bucureşti, în urma soluţionării notificării prin compensare, în condiţiile Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar în subsidiar prin acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 titlul VII referitor la regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Rezultă aşadar că cel de al doilea capăt de cerere din acţiunea reclamanţilor este accesoriu şi subsecvent primului capăt de cerere, astfel încât dacă primul capăt din acţiune este admis, aceasta duce cu necesitate la rămânerea fără obiect a capătului de cerere subsidiar.
Ori, este unanim admis, că, atunci când cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, trebuie să opereze prorogarea în favoarea instanţei competente să judece cererea principală, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau exclusivă, temeiul juridic fiind dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. potrivit cărora „Cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală".
Pentru considerentele expuse Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe C.A.R., I.S.C., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, A.N.R.P. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 460/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 467/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
