ICCJ. Decizia nr. 4685/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4685/2010
Dosar nr. 4267/2/200.
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamantul M.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Camera Deputaţilor, obligarea acesteia la eliberarea adeverinţei tip necesară recalculării pensiei, obligarea pârâtei la calcularea corectă a indemnizaţiei cuvenită, precum şi la plata diferenţei de 26.670 lei dintre indemnizaţia cuvenită şi cea efectiv plătită.
Prin întâmpinare, pârâta Camera Deputaţilor a solicitat respingerea acţiunii, arătând că în speţă nu este vorba de un refuz nejustificat.
Prin sentinţa civilă nr. 1042 din 26 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea formulată de reclamantul M.G. împotriva pârâtei Camera Deputaţilor, a obligat pârâta să elibereze reclamantului adeverinţa tip şi, totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 26.670 lei reprezentând diferenţa indemnizaţia plătită şi cea cuvenită, sumă ce se va actualiza la data plăţii cu indicele de inflaţie.
Pentru a pronunţa această sentinţa, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele
Prin Ordinul nr. 282 din 03 martie 2008 emis de Secretariatul General al Camerei Deputaţilor, conform Legii nr. 7/2006, a încetat raportul de serviciu al reclamantului la data de 05 martie 2008.
Având în vedere prevederile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006, ale Legii nr. 53/2003, ale Legii nr. 571/2003 şi ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, instanţa de fond a apreciat că salariu brut de bază nu este acelaşi cu salariul brut lunar, astfel, calculul indemnizaţiei egală cu 7 salarii trebuia raportat la salariul brut lunar pe luna februarie 2008 şi nu la salariul de bază.
S-a mai arătat în considerentele sentinţei atacate că adeverinţa eliberată reclamantului, de către pârâta Camera Deputaţilor, nu conţine toate elementele pe care o adeverinţă tip le conţine.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta Camera Deputaţilor a declarat recurs.
În motivarea recursului său, pârâta Camera Deputaţilor a criticat sentinţa pentru netemeinicie şi nelegalitate şi pentru încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Referitor la eliberarea adeverinţei tip – Anexa nr. 8 – se arată că reclamantului i s-au eliberat adeverinţele prevăzute de Legea nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar.
Referitor la obligarea recurentei la plata sumei de 26.670 lei reprezentând diferenţa dintre îndemnizaţia plătită şi cea cuvenită, actualizată la data plăţii cu indicele de inflaţie, se arată că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 [art. 73 alin. (1) după republicare] ajungând la concluzia eronată că salariul brut lunar ar cuprinde pe lângă salariul lunar de bază şi sporurile din ultima lună de activitate şi alte venituri salariale.
Se arată că în fapt în considerarea prevederilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 (art. 73) diferenţa dintre îndemnizaţia brută acordată şi îndemnizaţia brută cuvenită prin recalcularea îndemnizaţiei cu includerea în salariul brut lunar şi a sporurilor de care beneficia reclamantul la încetarea raportului de serviciu este de 9.772 lei care se impozitează potrivit legii, rezultând ca diferenţă de plată suma de 6.895 lei, diferenţă care a fost plătită de Camera Deputaţilor reclamantului.
La termenul din 2 noiembrie 2010, reclamantul intimat a arătat că înţelege să renunţe la judecata capătului de cerere privind eliberarea adeverinţei.
Înalta Curte analizând cererea de recurs, normele legale incidente în cauză şi din oficiu conform art. 3041 C. proc. civ. constată că recursul este fondat.
În fapt prin Ordinul nr. 282 din 3 martie 2008 emis de Secretarul General al Camerei Deputaţilor, ca urmare a pensionării – conform art. 62 lit. d) şi art. 67 din Legea nr. 7/2006, reclamantului i-a încetat raportul de muncă.
Potrivit art. 71 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 – modificată prin Legea nr. 113 din 24 aprilie 2009 „Funcţionarii publici parlamentari al cărui raport de serviciu a încetat pentru motive neimputabile, în condiţiile art. 62 lit. d) şi ale art. 64 beneficiază de o indemnizaţie egală cu 7 salarii lunare brute, care se impozitează potrivit legii. În sensul prezentului articol prin salariu lunar brut se înţelege salariul de bază lunar brut şi sporurile din ultima lună de activitate".
În conformitate cu prevederile art. III alin. (1) din Legea nr. 113 din 24 aprilie 2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 7/2006, prevederile art. 71 alin. (3) cu modificările şi completările ulterioare se aplică şi funcţionarilor publici parlamentari al cărui raport de serviciu a încetat în condiţiile art. 62 lit. d) şi ale art. 64 din Legea nr. 7/2006, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Cum reclamantului intimat i-a încetat raportul de muncă la data de 5 martie 2008 iar Legea nr. 113/2009 se aplică şi acestei situaţii anterioare, rezultă că se aplică reclamantului modul de calcul prevăzut prin modificarea şi completarea adusă de Legea nr. 113/2009.
Faţă de aceste dispoziţii legale, cuantumul care rezultă este cel arătat de recurent – adică 9.772 lei – impozabilă respectiv diferenţa de 6.895 lei net – sumă pe care recurenta Camera Deputaţilor a achitat-o reclamantului, situaţie necontestată de acesta. (fila 6 dosar fond).
Înalta Curte nu poate primi susţinerile reclamantului intimat formulate în apărare privind încălcarea principiului retroactivităţii legii.
Pe de o parte această situaţie este expres prevăzută în Legea nr. 113/2009 iar pe de altă parte judecătorul urmează a aplica legea aşa cum a fost adoptată de legiuitor, neputând-o considera nepotrivită - nelegală, întrucât s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 din Constituţia României.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală şi netemeinică, cu aplicarea greşită a legii.
Se apreciază că în speţă nu a fost dovedit un refuz nejustificat din partea recurentei, întrucât aşa cum s-a arătat mai sus, diferenţa nu poate cuprinde alte drepturi salariale, respectiv venituri periodice constând în premii trimestriale, anuale, prime de vacanţă (ore suplimentare, compensări de concediu) ci numai sporurile de care a beneficiat în ultima lună reclamantul, cele cu caracter permanent.
În consecinţă, Înalta Curte în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul, va modifica sentinţa atacată în sensul că va lua act de renunţarea la judecata capătului de cerere privind obligarea autorităţii pârâte la eliberarea adeverinţei tip faţă de poziţia reclamantului – intimat în acest sens, se va respinge în rest acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Camera Deputaţilor împotriva sentinţei civile nr. 1042 din 26 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrative şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că ia act de renunţarea la judecata capătului de cerere privind obligarea autorităţii pârâte la eliberarea adeverinţei tip, formulată de reclamantul M.G.
Respinge în rest acţiunea reclamantului ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4561/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4691/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
