ICCJ. Decizia nr. 4691/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4691/2010
Dosar nr. 166/32/2009
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Soluţia primei instanţe
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, petiţionarele P.M. şi F.D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., anularea deciziei nr. 2617 din 08 iulie 2008, arătând că această autoritate, în mod greşit, a dedus despăgubirea acordată în anul 1967 pentru construcţii atât din valoarea măsurilor reparatorii stabilită pentru construcţii, cât şi din valoarea stabilită pentru teren, în condiţiile în care prin Decizia civilă nr. 13/2006 s-a stabilit clar că despăgubirea acordată în anul 1967 se va deduce doar din suma de 9.752 lei care trebuia acordată pentru construcţii.
Prin sentinţa civilă nr. 33 din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bacău a admis acţiunea formulată de petiţionarele P.M. şi F.D., în contradictoriu cu Statul Român prin C.C.S.D., a anulat Decizia nr. 2617 din 08 iulie 2008 emisă de C.C.S.D. şi a obligat această din urmă autoritate să emită o nouă decizie în scopul eliberării titlului de despăgubire în cuantum de 21.424 lei în favoarea petiţionarelor P.M. şi F.D.
C.C.S.D. a fost obligată şi la plata sumei de 1004, 30 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin Decizia civilă nr. 13 din 20 februarie 2006, Curtea de Apel Bacău, în aplicarea Legii nr. 10/2001, a admis apelul reclamantelor P.M. şi F.D., a anulat dispoziţia nr. 2059 din 22 septembrie 2004 emisă de Primarul Oraşului Buhuşi şi a obligat această autoritate să emită o nouă dispoziţie în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, în valoare de 9.752 Ron, pentru imobilul construcţii din care se va deduce despăgubirea acordată de 54.600 Rol şi 21.424 Ron pentru teren în suprafaţă de 289,76 mp.
Analizând conţinutul deciziei civile nr. 13/2006 şi a suplimentului la expertiză contabilă, instanţa de fond a apreciat că petiţionarele sunt îndreptăţite la anularea deciziei Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât s-a procedat greşit atunci când a fost scăzută valoarea reactualizată a despăgubirilor acordate petiţionarelor în anul 1967 pentru construcţii, din valoarea stabilită în anul 2006 pentru construcţii şi teren.
Prin urmare, instanţa de fond a apreciat că petiţionarele sunt îndreptăţite la a primi despăgubiri şi pentru terenul pentru care nu le-au fost acordate în anul 1967.
Prin încheierea de şedinţă din 8 octombrie 2009 ca şi în cuprinsul sentinţei pronunţate, prima instanţă a menţionat, în ceea ce priveşte excepţia lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtă, că aceasta nu poate fi admisă în condiţiile înlăturării aplicării art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de fond, făcând referiri la practica CEDO a apreciat, în esenţă, că în cauza de faţă se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată pe temeiul lipsei plângerii prealabile, dată fiind perioada de timp îndelungată scursă de la momentul la care petiţionarele-reclamante au formulat cereri de restituire şi reţinând culpa autorităţii administrative chemate să aplice legile privind restituirea proprietăţilor.
2. Motivele de recurs prezentate de C.C.S.D.
Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, în termen legal, C.C.S.D. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia, în esenţă, au fost susţinute următoarele critici:
Recurenta a arătat că prima instanţă în mod netemeinic şi nelegal, pentru argumentele înfăţişate, a respins excepţia lipsei procedurii prealabile, ignorând cerinţele impuse de art. 7 din Legea nr. 554/2004 la care fac trimitere în mod evident prevederile art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Cum în cauză reclamantele–intimate nu au urmat procedura prealabilă se impune ca prima instanţă să respingă acţiunea de faţă ca inadmisibilă, înlăturarea aplicării art. 7 fiind nu numai nelegală dar şi nejustificată.
Printr-un al doilea motiv de recurs recurenta a arătat că instanţa în mod netemeinic şi nelegal a anulat Decizia nr. 2617 din 8 iulie 2008 emisă de autoritatea pârâtă şi a obligat-o pe aceasta din urmă la emiterea unei noi decizii în care să fie consemnat cuantumul de 21.424 lei în favoarea petiţionarelor, nesocotind astfel şi conţinutul Deciziei nr. 52/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, privind aplicabilitatea prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 în soluţionarea contestaţiilor având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
În acest context au fost reiterate şi aspectele reţinute de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 431 din 26 martie 2009, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 şi urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în interpretarea obligatorie dată prin Decizia nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
3. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
Recursul este fondat.
Examinând cauza de faţă prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, faţă de actele şi lucrările dosarului şi raportat la prevederile legale aplicabile din materia supusă verificării, Înalta Curte reţine că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând greşita aplicare a legii, ce atrage astfel admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul şi pentru considerentele în continuare arătate.
În acord cu cele invocate şi de către autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că în cauză se impunea ca prima instanţă, reţinând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile, să respingă acţiunea reclamantelor ca inadmisibilă, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004 republicată, deplin aplicabil, cu referire la art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care, în cazuri anume prevăzute de lege sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile în condiţiile stabilite de lege.
Înainte de a trece la analiza argumentelor primei instanţe ce au servit ca temei al înlăturării aplicării în cauză a prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, Înalta Curte reaminteşte că potrivit art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, „deciziile adoptate de către C.C.S.D., pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul reprezentat prin C.C.S.D.".
Sintagma folosită de legiuitor „în condiţiile Legii contenciosului administrativ", conduce la interpretarea potrivit cu care este obligatorie respectarea dispoziţiilor acestei legi, respectiv a art. 7 alin. (1) care stipulează ca o condiţie indispensabilă, anterior introducerii acţiunii la instanţa de contencios administrativ, parcurgerea procedurii prealabile administrative. Rolul urmărit de legiuitor prin această procedură este acela de evitare a unor litigii prin posibilitatea pentru emitentul actului de a-l revoca dacă va considera că este nelegal şi încă nu a intrat în circuitul civil, iar pentru destinatarul actului de a aprecia, după ce primeşte răspuns de la autoritatea publică respectivă, dacă se mai impune promovarea unei acţiuni în justiţie.
Cum reclamantele-intimate, solicitând anularea deciziei nr. 2617 din 8 iulie 2008 emisă de C.C.S.D. nu au parcurs această procedură, adresându-se direct instanţei de contencios administrativ, se impunea aşadar ca instanţa de fond să admită excepţia invocată de recurentă şi pe temeiurile legale sus evocate să respingă acţiunea de faţă ca inadmisibilă.
Prin urmare, concluzionând în sensul că în cauza de faţă se impunea aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată, atât în ceea ce priveşte obligativitatea parcurgerii unei astfel de proceduri prealabile cât şi din perspectiva neîndeplinirii acestei cerinţe legale de către intimatele-reclamante, Înalta Curte reţine că prima instanţă, cu greşita interpretare a legii, a apreciat asupra posibilităţii înlăturării aplicării din cauză a acestui text de lege, astfel că motivele de recurs ale recurentei sunt întemeiate şi din această perspectivă.
Argumentul esenţial al primei instanţe în favoarea adoptării unei astfel de soluţii l-a constituit referirea la practica CEDO şi la hotărârile care constată încălcarea art. 1 din Protocolul 1 şi a art. 6 din Convenţie pentru nesoluţionarea într-un termen rezonabil al cererilor de restituire formulate în materia proprietăţii ca şi lipsa unui mecanism adecvat pentru rezolvarea unor astfel de solicitări.
Cu alte cuvinte, prima instanţă, deşi nu a afirmat-o expres, a apreciat că prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 20 alin. (2) din Constituţia României, sunt contrare reglementărilor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, care au astfel prioritate.
Înalta Curte apreciază însă că o astfel de interpretare este contrară legii şi este, potenţial, generatoare chiar de confuzii, în măsura în care se afirmă neconcordanţe între prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, republicată şi practica CEDO.
Înalta Curte arată că în aplicarea prevederilor art. 20 dar şi ale art. 21 din Constituţia României, care consacră accesul liber la justiţie, Curtea Constituţională, în acord cu principiile cristalizate în chiar jurisprudenţa CEDO a statuat constant că stabilirea de către legiuitorul naţional a unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcare nici a dreptului la liberul acces la justiţie şi nici la un proces echitabil, în însăşi substanţa sa, statul dispunând de o anumită marjă de apreciere în acest sens.
Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul naţional poate aşadar institui reguli speciale de procedură ca şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, liberul acces la justiţie constând în posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi modalităţile instituite de lege.
Înalta Curte apreciază aşadar că în cauza de faţă, în mod nelegal, s-a apreciat că procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu caracter obligatoriu şi nicidecum facultativ, ar încălca dreptul la un proces echitabil, câtă vreme s-a stabilit şi de către Curtea Constituţională că astfel de prevederi legale nu încalcă principiile consacrate în jurisprudenţa CEDO.
Pentru toate cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul de faţă şi se va modifica sentinţa atacată în sensul că în fond se va respinge ca inadmisibilă acţiunea reclamantelor P.M. şi F.D., pentru neîndeplinirea procedurii prealabile conform art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Faţă de modalitatea soluţionării recursului de faţă nu se impune, în mod evident, a mai fi examinate şi celelalte motive de recurs prezentate de recurenta-pârâtă cu referire la fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 33 din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi în fond respinge ca inadmisibilă acţiunea reclamantelor P.M. şi F.D.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4685/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4692/2010. Contencios → |
|---|
