ICCJ. Decizia nr. 4981/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4981/2010
Dosar nr. 1014/1/2010
Şedinţa publică de la 12 noiembrie 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC A. SA Braşov a solicitat, în contradictoriu cu D.F. Braşov, să se dispună anularea deciziei de impunere nr. 28697 din 25 februarie 2008 şi a dispoziţiei din 16 aprilie 2008, emise de pârâtă, cu privire la obligarea reclamantei la plata impozitelor pe terenuri şi clădiri stabilite pentru perioada 25 octombrie 2004 - 30 iunie 2007.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are sediul social şi îşi desfăşoară întreaga activitate în interiorul Parcului Industrial P.R. SA, aşa cum acesta este delimitat prin H.G. nr. 1019/2004, fiind scutită de plata impozitelor pe clădiri şi pe terenuri, conform art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003.
Încălcând dispoziţiile legale menţionate, pârâta a procedat la emiterea deciziilor de impunere contestate, în vederea perceperii impozitului pe clădirile şi terenurile aflate în proprietatea reclamantei, fapt ce a determinat-o pe aceasta din urmă să formuleze contestaţie în temeiul art. 205-207 din O.G. nr. 92/2003.
Contestaţia reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, prin dispoziţia din 16 aprilie 2008 de către D.F. Braşov.
Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 28/F din 09 februarie 2009 a admis în parte acţiunea reclamantei SC A. SA Braşov, dispunând anularea în parte a deciziei de impunere nr. 28697 din 25 februarie 2008 şi a dispoziţiei din 16 aprilie 2008 emise de pârâtă, privind obligarea reclamantei la plata impozitelor pe terenuri şi clădiri stabilite pentru perioada 25 octombrie 2004 - 30 iunie 2007 şi a respins restul pretenţiilor reclamantei, privind obligarea acesteia la plata impozitelor pe terenuri şi clădiri stabilite pentru perioada 01 aprilie 2004 -25 octombrie 2004.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că prin privatizarea şi constituirea parcului industrial pe platforma SC R. SA, reclamanta a fost inclusă printre societăţile comerciale ce funcţionează pe platforma Parcului industrial P.R. SA, iar prin adresa din 26 februarie 2008, Parlamentul României a comunicat reclamantei şi altor societăţi comerciale că scutirile prevăzute de C. fisc. operează de drept prin efectul legii, nediscriminatoriu şi nu reprezintă măsuri de natura ajutorului de stat, iar sintagma „potrivit legii” din art. 250 şi art. 257 C. fisc. se referă numai la regimul juridic de constituire şi funcţionare a parcurilor industriale, nicidecum la regimul acordării ajutorului de stat.
Astfel, în raport de prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din C. fisc. - Legea nr. 571/2003, Curtea de Apel a apreciat că reclamanta este scutită prin efectul legii de plata impozitului pe terenurile şi clădirile din parcurile industriale şi nu constituie ajutor de stat.
Faţă de această situaţie, s-a constatat că decizia de impunere nr. 28697 din 25 februarie 2008 este nelegală.
Prin urmare, s-a apreciat că nu este vorba de un ajutor de stat aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 87 şi art. 88 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, ci de o scutire de plata taxelor şi impozitelor prevăzută de C. fisc. şi reprezintă o măsură cu caracter general şi nediscriminatoriu acordată societăţilor înfiinţate ca parcuri industriale pentru a-şi desfăşura activitatea în bune condiţii.
Împotriva sentinţei instanţei de fond pârâta D.F. Braşov a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 251 din 21 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de D.F. Braşov împotriva sentinţei nr. 28/F din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
S-a reţinut de Înalta Curte că soluţionarea cauzei de faţă presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică a facilităţilor fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc. - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat şi pe de altă parte, competenţa derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte primul aspect, Înalta Curte a constatat că instanţa de fond a reţinut greşit că facilităţile fiscale acordate prin lege parcurilor industriale nu ar reprezenta ajutor de stat, criticile formulate în acest sens de recurenta-pârâtă fiind întemeiate.
Societatea comercială P.R. SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul Ministrului Administraţiei şi Internelor nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 din O.G. nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002.
În calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, intimata-reclamantă a intrat sub incidenţa scutirilor de impozite şi taxe locale pentru clădiri şi terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi 257 lit. l) C. fisc.
La acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor între modalităţile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din instrucţiunile de acordare şi anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al ministrului dezvoltării şi prognozei, califica facilităţile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensităţii maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din Raportul întocmit de Consiliul Concurenţei privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698 bis/14.10.2008, care în capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 - 2006 menţiona că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parţiale de plata impozitelor şi taxelor în scopul realizării de investiţii şi creării de noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care O.G. nr. 65/2001 şi apoi C. fisc., au avut ca obiectiv dezvoltarea regională şi s-au situat, în genere, sub pragul de minimis.
La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la Uniunea Europeană, care a atras transferul competenţelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenţei la Comisia Europeană şi aplicabilitatea directă a legislaţiei comunitare în domeniul ajutorului de stat.
Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor şi ajutoarele individuale puse în aplicare anterior şi ulterior intrării în vigoare a tratatului, facilităţile fiscale acordate parcurilor industriale prin efectul legii în condiţiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007.
După această dată, aşa cum rezultă din dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 şi cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuţia de a solicita statelor membre informaţii despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare şi de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerinţe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.
În acest context legislativ, actele administrativ fiscale prin care recurenta-pârâtă a decis impunerea terenurilor şi construcţiilor parcului industrial pentru anul 2008, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87-89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenţei exclusive a Comisiei Europene.
Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care C. fisc. prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, D.F. Braşov a intervenit în aria de competenţă a instituţiei comunitare, poate fi dispus din considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.
Împotriva deciziei nr. 251 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, D.F. Braşov a formulat cerere de revizuire.
Cererea de revizuire este întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, republicată.
În motivarea cererii de revizuire se arată că potrivit art. 14 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, „(1) Orice ajutor de stat, sub orice formă şi indiferent de beneficiar, trebuie autorizat de Consiliul Concurenţei din punct de vedere al efectelor asupra concurenţei, cu excepţia cazurilor când prezenta lege prevede altfel.
(2) Ajutoarele de stat sub formă de schemă sau ajutoare individuale, prevăzute în proiecte de acte normative sau în proiecte de acte administrative - legi, ordonanţe, ordonanţe de urgenţă, hotărâri ale Guvernului etc., se notifică Consiliului Concurenţei şi se acordă numai după autorizarea lor de către acesta";.
Până la data aderării la Uniunea Europeană, în România autoritatea de control al ajutorului de stat fiind Consiliul Concurenţei, ajutorul de stat indiferent de forma acestuia, trebuia notificat consiliului în conformitate cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/1999, republicată privind ajutorul de stat, în vigoare până la data de 01 ianuarie 2007.
Urmare a notificării, Consiliul Concurenţei după o prealabilă analiză, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 143/1999, republicată privind ajutorul de stat, avea atribuţia emiterii unei decizii prin care să decidă asupra măsurii notificate.
Revizuenta menţionează că nici după data aderării, intimata nu a prezentat D.F. Braşov, o decizie a Consiliului Concurenţei, în temeiul căreia aceasta, să fi beneficiat de un ajutor de stat concretizat în scutirea la plata impozitului pe clădiri şi teren.
Astfel, având în vedere prevederile art. 3 alin (1) din Legea nr. 143/1999, republicată, privind ajutorul de stat, se poate constata cu uşurinţă că ajutoarele de stat în discuţie, fără o prealabilă autorizare nu pot fi calificate ca fiind ajutoare de stat existente.
Art. 1 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., prevăd că „în materie fiscală, dispoziţiile prezentului Cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile C. fisc. Dacă orice prevedere a prezentului Cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederea acelui tratat”.
Esenţa acestor dispoziţii se regăseşte şi în dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României care prevăd „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Revizuenta mai arată că Tratatul CE reglementează ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.
În vederea aplicării art. 87-89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, prin O.U.G. nr. 117/2006, aprobată prin Legea nr. 137/2007, au fost reglementate procedurile naţionale în materia ajutorului de stat.
Sub aspect procedural, revizuenta susţine că prevederile legale incidente în materia acordării ajutoarelor de stat concretizate prin facilităţi fiscale, nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din C. fisc., cât şi cu dispoziţiile O.U.G. nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007.
Prin urmare, prin dispoziţiile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Legea nr. 571/2003 - C. fisc., actualizată, nu sunt acordate „ope legis” ajutoare de stat parcurilor industriale ci, respectivele dispoziţii prevăd modalitatea de acordare a acestora, cu îndeplinirea procedurilor prevăzute de O.U.G. 117/2006.
Având în vedere aceste aspecte şi faptul că de la data de 01 ianuarie 2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2006, societatea reclamantă ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută atât de legislaţia română cât şi cea europeană în materie pentru a beneficia de prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) C. fisc.
În situaţia în care s-ar accepta că intimata ar fi beneficiat de ajutor de stat sub forma scutirii de la plata impozitului pe clădiri şi teren, în temeiul legii, fără o prealabilă autorizare, ar echivala cu faptul cu însuşi legiuitorul a comis o ilegalitate exprimându-şi voinţa în acest sens prin Legea nr. 571/2003, reglementând acordarea către orice societate ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parc industrial, a unui ajutor ilegal.
Practic, reiese faptul că SC A. SA susţine că legiuitorul român, cu bună ştiinţă reglementează în mod abuziv acordarea de ajutoare ilegale.
În susţinerea argumentaţiei, pe fondul cauzei, revizuenta arată că practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, respectiv:
- Decizia nr. 1408 din 12 martie 2009;
- Decizia nr. 1409 din 12 martie 2009;
- Decizia nr. 5866 din 16 decembrie 2009; prin care instanţa de recurs, pe fondul cauzelor a respins ca neîntemeiate acţiunile formulate de către SC E. SA, SC R. SA şi SC S. SA, ce îşi desfăşoară activitatea în acelaşi Parc Industrial administrat de SC P.R. SA.
Competenţa recuperării, rambursării sau suspendării ajutoarelor de stat revine Consiliului Concurenţei (anterior datei de 01 ianuarie 2007) şi Comisiei Europene (după data de 01 ianuarie 2007, dată de la care Consiliul Concurenţei a devenit autoritate de contact), dar aşa cum prevăd dispoziţiile art. 24 şi art. 25 din Legea nr. 143/1999 privind ajutoarele de stat, aceste măsuri se aplică ajutorului de stat ilegal, respectiv ajutorului de stat interzis.
Pe de altă parte, „stoparea ajutorului de stat existent"; presupune existenţa unui astfel de ajutor, acordat în condiţiile legii.
În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006 aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 137/2007, furnizorii de ajutor de stat sunt obligaţi să urmărească modul de utilizare a ajutoarelor de stat acordate, să dispună măsuri şi să transmită Consiliului Concurenţei, în formatul solicitat de acesta, toate datele şi informaţiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat la nivel naţional, inclusiv pentru întocmirea rapoartelor şi informărilor necesare îndeplinirii obligaţiilor României în calitate de stat membru UE.
În aplicarea acestor prevederi, furnizorii vor emite decizii prin care se dispune stoparea sau recuperarea ajutoarelor de stat acordate, decizii ce au caracter de titlu executoriu, astfel cum se dispune prin alin. (3) al aceluiaşi text de lege.
Din economia acestor prevederi legale, coroborate cu cele ale Normelor metodologice emise pentru aplicarea lor şi aprobate prin Ordinul Ministerului Economiei şi Finanţelor nr. 1133/2008, în temeiul dispoziţiilor alin. (4) al art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, rezultă că în mod cert că măsurile de stopare vizează ajutorul de stat acordat după parcurgerea procedurilor instituite de lege în acest sens.
Prin urmare, măsurile de stopare şi/sau recuperare pot fi dispuse atunci când se constată că beneficiarii nu respectă condiţiile prevăzute în schemele de acordare a ajutoarelor de stat sau în deciziile de autorizare a schemei sau a ajutorului individual, criteriile prevăzute de legislaţia comunitară şi condiţiile prevăzute în Tratatul de aderare referitoare la ajutoarele de stat acordate operatorilor economici din zonele defavorizate şi libere.
Or, decizia de impunere în discuţie nu poate fi asimilată unei astfel de măsuri, nefiind emisă ca urmare a declanşării mecanismului de stopare a unui ajutor de stat anterior acordat, în condiţiile prevăzute de Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 117/2006, modificată şi completată prin Legea nr. 137/2007.
Astfel, având în vedere că, în cazul de faţă, nu este vorba de un ajutor de stat existent, ajutor de stat ilegal şi nici de un ajutor de stat interzis ci de o facilitate fiscală ce reprezintă un ajutor de stat, pentru acordarea căreia nici până în prezent nu au fost finalizate procedurile prevăzute de lege, nici procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 143/1999, nici procedura europeană privind modificarea, stoparea, suspendarea, rambursarea sau recuperarea ajutoarelor de stat existente autorizate sau, nu îşi găsesc aplicabilitatea în cazul de faţă.
Revizuenta mai arată că, datorită faptului că, până la data prezentei nu există o decizie a Consiliului Concurenţei în temeiul căreia intimata să fi beneficiat de ajutor de stat concretizat în scutirea la plata impozitului pe clădire şi teren, în mod temeinic şi justificat aceasta nu a beneficiat de nici un ajutor de stat concretizat în scutire la plata impozitului pe clădiri şi teren.
În opinia revizuentei instanţa de recurs s-a aflat în eroare, confundând deciziile de impunere emise de către D.F. Braşov în vederea executării atribuţiilor conferite acesteia prin lege cu o decizie de stopare sau recuperare a ajutoarelor de stat emisă de către Consiliul Concurenţei, respectiv Comisia Europeană, care se emite în vederea stopării sau recuperării unui ajutor de stat ilegal definit prin art. 4 din Legea nr. 143/1999 ca fiind ajutorul de stat „acordat fără a fi fost autorizat de Consiliul Concurenţei sau acordat după ce a fost notificat, dar înainte de emiterea unei decizii de către Consiliul Concurenţei în termen legal";.
Revizuenta consideră că instanţa de recurs, practic anulează însuşi obiectul de activitate al D.F. Braşov, prevăzut de art. 1 C. proc. fisc., acela de administrare a impozitelor şi taxelor datorate bugetului local (în realizarea cărora emite decizii de impunere potrivit art. 85 şi urm. C. proc. fisc.), obiect stabilit printr-o lege organică.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de revizuentă şi a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în raport şi de toate susţinerile şi apărările părţilor, Înalta Curte constată că cererea de revizuire este neîntemeiată.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca şi cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. şi are menirea de a asigura respectarea de către instanţele de contencios administrativ a principiului priorităţii normelor dreptului comunitar faţă de norma internă, principiu care are şi o consacrare constituţională în art. 148 alin. (2) din Constituţia României, republicată.
Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menţionat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanţele naţionale respectă principiul priorităţii dreptului comunitar şi deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.
Interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanţa nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislaţiei interne, ori în speţă, revizuenta a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii.
Prin urmare, în cauza dedusă judecăţii, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanţa de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.
Aplicarea principiului priorităţii dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiţionată de existenţa unei incompatibilităţi între normele interne şi cele comunitare.
Revizuenta nu a dovedit această cerinţă esenţială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar şi astfel, nu se poate reţine existenţa unei incompatibilităţi între acesta şi legislaţia internă, pentru a fi îndeplinită cerinţa impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Din examinarea deciziei a cărei revizuire se solicită rezultă că instanţa de recurs a analizat argumentele susţinute în calea de atac, precum şi motivele de recurs invocate, stabilind situaţia de fapt şi de drept prin prisma normelor legale incidente.
Încălcarea de către instanţa de recurs a prevederilor dreptului comunitar cu relevanţă în materia controlului ajutoarelor de stat în spaţiul Uniunii Europene a fost neîntemeiat invocată de revizuentă pentru considerentele care vizează rejudecarea recursului şi nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Astfel, din motivele invocate de revizuentă rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situaţie inadmisibilă faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu referire la respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Susţinerea potrivit căreia instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile art. 87 şi 88 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, ale Regulamentului CE nr. 659/1999 şi ale Regulamentului CE nr. 794/2004, precum şi a comunicării Comisiei Europene nr. 2009/C85/01 este neîntemeiat invocată de revizuentă.
De fapt, revizuenta invocă considerente care vizează rejudecarea recursului şi nu pentru ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluţiei legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.
Legislaţia comunitară menţionată de revizuentă a fost de altfel aplicată de instanţa de recurs, atât în privinţa calificării naturii juridice a facilităţilor fiscale acordate parcurilor industriale prin C. fisc., cât şi în privinţa competenţei derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană.
Faţă de temeiul juridic al căii de atac exercitate, se constată că este lipsită de relevanţă şi susţinerea revizuentei privind soluţiile diferite pronunţate de instanţa de recurs în alte cauze similare.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va respinge prezenta cerere de revizuire, ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de D.F. Braşov, împotriva deciziei nr. 251 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4978/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4982/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
