ICCJ. Decizia nr. 5093/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5093/2010
Dosar nr. 8852/2/2009
Şedinţa publică de la 18 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 705 din 9 februarie 2010, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a admis acţiunea formulată de reclamantul D.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, obligând pe acesta din urmă să primească cererea reclamantului şi actele necesare redobândirii cetăţeniei române într-un termen scurt, rezonabil.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată în considerarea dispoziţiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi având în vedere conţinutul cererii formulate de reclamant la 3 iulie 2009.
Pe fondul cauzei instanţa a apreciat că, în condiţiile în care Legea nr. 21/1991, nu prevede un termen în care autoritatea pârâtă are obligaţia soluţionării unor asemenea cereri, se impune respectarea dispoziţiilor cuprinse în norma generală şi a dreptului oricărui cetăţean la soluţionarea cererii, într-un termen rezonabil.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, invocând lipsa dovezilor necesare privind asumarea, de către intimatul reclamant a prezentului litigiu, dată fiind lipsa unui mandat de reprezentare.
Pe fond, recurentul a susţinut greşita aplicare a legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu motivarea că, astfel cum s-a demonstrat prin cazurile jurisprudenţei europene invocate, un termen rezonabil nu este neapărat un termen scurt şi că există o justificare argumentată a împrejurării că intimatului nu i s-a stabilit încă o dată pentru a depune cererea de redobândire a cetăţeniei, iar vătămarea pretinsă nu este ea însăşi, suficientă pentru a atrage condamnarea în contencios a autorităţii publice, fiind necesar a se demonstra şi faptul că există un refuz justificat.
În opinia recurentului, instanţa de fond trebuia să evalueze exact situaţia specifică a derulării activităţii în exteriorul României şi gradul în care Ministerul Afacerilor Externe îşi poate dimensiona structura administrativă într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea Statului Român, împrejurare ce se reflectă asupra mecanismului de luare a deciziilor.
În concluzie, recurentul arată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile existenţei unui refuz nejustificat de rezolvare a cererii intimatei, conform definiţiei legale a acestei noţiuni, simpla trecere a timpului neputând fi asimilată ipotezei avute în vedere de legiuitor.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Astfel, critica recurentului privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ, care defineşte noţiunea de refuz nejustificat de soluţionare a cererii, nu este fondată pentru următoarele motive:
Într-adevăr, Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea şi finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, fără să prevadă un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă, însă, aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie”.
În acelaşi sens sunt, de asemenea, şi prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, art. intitulat „Principiul acţionării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinescă atribuţiile într-un termen rezonabil”.
Cu privire la noţiunea de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri - septembrie 2006 - şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, instanţa de control judiciar nu poate primi susţinerea recurentului, în sensul că există un număr foarte mare de cereri, care depăşesc capacitatea de procesare a secţiei Consulare a Ambasadei, întrucât autorităţile naţionale trebuie să ia măsurile necesare pentru respectarea „principiului acţionării într-un termen rezonabil”, care guvernează materia aflată în discuţie, în conformitate cu art. 10 din Convenţia Europeană pentru cetăţenie şi art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, mai sus menţionate.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată, ca fiind temeinică şi legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 705 din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5092/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5094/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs → |
|---|
