ICCJ. Decizia nr. 5130/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5130/2010
Dosar nr. 265/46/2010
Şedinţa publică de la 19 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.Circumstanţele cauzei.
1. Procedura în primă instanţă
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul S.S.G. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, P. SA, Preşedinţia României, Guvernul României, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei, Instituţia Avocatului Poporului, T. Bucureşti, Antena 1 Bucureşti şi R. Bucureşti, obligarea acestora la repararea pagubelor financiare şi morale cauzate prin muşamalizarea situaţiei traversate de către acesta, precum şi la publicarea informaţiilor deţinute de posturile de televiziune cu privire la respectiva situaţie.
Reclamantul a arătat că solicită obligarea Statului Român la plata sumei de 49 milioane euro, a Instituţiei Avocatul Poporului la 7 milioane euro, a postului T. la 70 milioane euro, a postului A. la 28 milioane euro, a postului P. la 21 milioane euro şi a postului R. la 100 milioane euro.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat faptul că este student în anul I la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Piteşti şi este absolvent al altor instituţii de învăţământ superior şi pentru că a dorit să-şi îmbunătăţească cunoştinţele de limba engleză şi să câştige experienţă în domeniul managementului s-a înscris într-un program special în Regatul Unit al Marii Britanii („Advanced Professional English Program” cunoscut sub denumirea Sandwich Course) care presupunea o perioadă de şcolarizare, o perioadă de practică la o firmă desemnată de către Colegiu, cu remuneraţia minimă a studentului de către firma respectivă şi o perioadă de examinare a studentului în vederea obţinerii unei diplome.
În perioada parcurgerii programului sus menţionat, reclamantul a arătat că a fost supus unui tratament abuziv, xenofob, rasist, discriminatoriu, de exploatare din partea Colegiului şi a firmei la care a fost desemnat să efectueze practică, precum şi din partea autorităţilor şi mass-media din UK, atitudine manifestată şi faţă de alţi studenţi români şi având ca efect afectarea sănătăţii fizice şi psihice a acestora, iar Statul Român, prin autorităţile reprezentative chemate în judecată, nu a acţionat în sensul protejării cetăţenilor săi.
2. Hotărârea Curţii de Apel
Prin sentinţa civilă nr. 49 din 3 martie 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul S.S.G. în contradictoriu cu pârâţi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, P. SA, Preşedinţia României, Guvernul României, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiţiei, Instituţia Avocatului Poporului, T. Bucureşti, A. Bucureşti şi R. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a chemat în judecată Statul Român, care nu poate fi o autoritate publică în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, cererea sa neîncadrându-se astfel în prevederile art. 1 din această lege.
Prima instanţă a constatat că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate pe raportul juridic pe care reclamantul îl are cu statul al cărui cetăţean este şi care îi garantează constituţional anumite drepturi fundamentale cum ar fi protecţia în străinătate.
Astfel, reclamantul impută Statului Român starea de pasivitate faţă de împrejurările pe care a trebuit să le suporte în străinătate, însă nu a arătat în concret care dintre organele statului nu şi-au îndeplinit atribuţiile (şi ce anume atribuţii) sau le-au îndeplinit defectuos încât drepturile acestuia au fost vătămate.
Instanţa de fond a constatat că Guvernul României şi ministerele enumerate în acţiune au fost chemate în judecată ca reprezentanţi ai Statului Român, iar nu ca autorităţi publice cărora li se impută acte concrete de nelegalitate în exercitarea, în regim de putere publică, a atribuţiilor lor, apreciind astfel că acţiunea nu poate fi una de contencios administrativ şi deci pretenţiile reclamantului nu pot fi înscrise în sfera contenciosului administrativ pentru că nu urmăresc desfiinţarea unor acte nelegale ale autorităţilor publice române şi nici nu derivă din acţiuni nelegale ale acestora ori din inacţiuni în sensul neaplicării legii, realizate de pe poziţia lor de autorităţi publice. Aceeaşi concluzie se impune şi în cazul Instituţiei Avocatului Poporului.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că din interpretarea art. 1, 18 şi 19 din Legea nr. 554/2004 reiese concluzia că despăgubirile trebuie să fie „rezultatul” unor acte sau operaţiuni administrative concrete şi cenzurate de o instanţă de contencios administrativ. Prim urmare, cererea de despăgubiri neprecedată de o constatare judecătorească a nelegalităţilor săvârşite de către o autoritate publică nu intră în competenţa instanţei de contencios administrativ.
Referitor la posturile de televiziune pârâte, prima instanţă a constatat că nici acestea nu îndeplinesc condiţia de a fi autorităţi publice în sensul Legii contenciosului administrativ şi nici nu li se impută acţiuni ori inacţiuni administrative din cele la care se referea această lege, iar în privinţa acestora, cu atât mai mult, pretenţiile reclamantului sunt de drept comun şi nu de contencios administrativ, însă având în vedere că dreptul civil este ramură a dreptului privat, iar dreptul administrativ este ramură a dreptului public, a constatat că în cauză nu se poate dispune sesizarea instanţei civile de drept comun.
3. Recursul declarat de S.S.G.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul fără a indica motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivării recursului se arată că în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, în condiţiile în care pârâţii chemaţi în judecată sunt autorităţi publice cărora li se impută acte concrete de nelegalitate în exercitarea în regim de putere publică a atribuţiilor lor, iar acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor este una de contencios administrativ.
Verificând cererea de recurs, Înalta Curte constată că motivarea reia conţinutul cererii de chemare în judecată şi al memoriilor ulterioare, fiind şi un răspuns la întâmpinările depuse în cauză de pârâţi.
4. Apărarea intimaţilor-pârâţi
Prin întâmpinările formulate în cauză, intimaţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, Guvernul României, Ministerul Afacerilor Externe, Avocatul Poporului şi SC P. SA au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii atacate prin care s-a reţinut că pretenţiile reclamantului-recurent nu pot fi înscrise în sfera contenciosului administrativ, întrucât nu urmăresc desfiinţarea unor acte nelegale ale autorităţilor publice române şi nici nu derivă din acţiuni nelegale ale acestora ori din inacţiuni în sensul neaplicării legii.
Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a invocat excepţia nulităţii recursului conform art. 3021 C. proc. civ., cu motivarea că prin cererea de recurs nu s-au indicat motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 3121 C. proc. civ. şi art. 304 C. proc. civ., fiind practic nemotivat.
Curtea, faţă de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., care nu limitează motivele de casare prevăzute expres de art. 304 C. proc. civ., în recursul declarat împotriva unei hotărâri neapelabile, cauza putând fi examinată sub toate aspectele, urmează a respinge excepţia nulităţii, ca neîntemeiată.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate de recurentul- reclamant şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Sentinţa atacată reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi cuprinde motivele pe care se sprijină expuse într-o manieră clară şi logică, prima instanţă apreciind în mod corect că cererea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) din lege este inadmisibilă, întrucât nu s-a solicitat şi anularea actului administrativ, legiuitorul condiţionând acordarea despăgubirilor de cererea de anulare a actului administrativ.
Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea având ca obiect obligarea pârâţilor la plata unor despăgubiri pentru o pretinsă pasivitate în raportul pe care acesta îl apreciază că îl are, ca cetăţean român aflat pe teritoriul altor state, cu Statul Român şi cu instituţiile publice ale acestuia.
Conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Aşadar, instanţa de contencios administrativ trebuie să se pronunţe numai asupra pretenţiilor concrete pe care le formulează reclamantul, acesta din urmă este cel care fixează cadrul procesual prin indicarea unui anumit obiect pentru cererea de chemare în judecată, fiind aplicabil principiul disponibilităţii.
Din interpretarea sistematică şi logică a prevederilor art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, rezultă că cererea cu privire la acordarea de daune materiale şi morale este o cerere accesorie. cererea principală în cazul de faţă are ca obiect repararea pagubelor financiare de natură morală cauzate de statul român reprezentat de pârâţii chemaţi în judecată şi nu o cerere de anulare a unui act administrativ tipic sau asimilat, concretizat în refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege.
În contextul în care prima instanţă a pus în discuţia părţilor inadmisibilitatea acţiunii în raport de obiectul acesteia, recurentul-reclamant exprimându-se clar că solicită să se judece în contencios administrativ cu autorităţile statului care sunt obligate să-i protejeze drepturile, este firesc să se respecte principiul disponibilităţii şi pe cale de consecinţă să se respingă ca inadmisibilă cererea având ca obiect acordarea daunelor materiale sau morale distinctă de constatarea nulităţii unui act administrativ.
Cum instanţa de fond a interpretat corect raportul juridic dedus judecăţii şi obiectul cererii de chemare în judecată prin pretenţiile materiale formulate faţă de Statul Român şi pârâţii chemaţi în judecată, nu pot fi reţinute criticile formulate de recurentul–reclamant privind calitatea procesuală a intimaţilor-pârâţi ca răspuns la întâmpinările depuse la prima instanţă, aceasta cu atât mai mult cu cât cererea de despăgubire nu este precedată de o cercetare judecătorească a unui act administrativ în sensul art. 1 şi art. 2 lit. (c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând că nu sunt motive de reformare a sentinţei potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 304 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de S.S.G. împotriva sentinţei nr. 49/F-CONT din 3 martie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5126/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5144/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
