ICCJ. Decizia nr. 5196/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5196/2010
Dosar nr. 2668/2009
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată reclamanta R.L. a chemat în judecată Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanţei ca autoritatea pârâtă să fie obligată să desemneze un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent pentru apartamentul situat la etajul 2 al imobilului situat în Bucureşti, sector 5 şi cota de teren în suprafaţă de 90 m.p. din construcţia demolată.
Pârâtul, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acţiunii.
Totodată, pârâta C.C.S.D. a formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu Primăria mun. Bucureşti prin Primarul General în situaţia în care Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va cădea în pretenţii rezultate din prezenta cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 3874 din 13 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea principală formulată de reclamanta R.L., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să desemneze evaluator pentru întocmirea raportului de evaluare în Dosar nr. 22071 1/CC, a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON,cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins ca nefondată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în contradictoriu cu Primăria mun. Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că dreptul de creanţă născut în favoarea reclamantului prin emiterea dispoziţiei nr. 5117/2006, dispoziţie neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială şi are deci caracteristicile unui bun.
Prin nesoluţionarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire autoritatea administrativă încalcă reclamantei dreptul la respectarea bunurilor sale.
Dreptul la soluţionarea în termen rezonabil a cauzei statuat în art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, garanţie a unui proces echitabil trebuie să fie prezent nu numai în procedura contencioasă, ci şi în procedura prealabilă, întrucât durata procedurii şi trebuie să includă şi întârzierile imputabile autorităţilor administrative, când fără intervenţia acestora nu se poate asigura realizarea dreptului alegat, considerent pentru care instanţa de fond a respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâtă.
Ca atare, argumentul privind imposibilitatea autorităţii de a demara procedura administrativă de acordare a despăgubirilor nu poate fi reţinut, cât timp, pe de-o parte, remiterea dosarului a avut loc după demersurile de solicitare a finalizării procedurii în faţa instanţei de judecată şi, pe de altă parte, dosarul era complet.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată, neavând nicio relevanţă dacă această parte are sau nu personalitate juridică. În consecinţă, instanţa de fond a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.000 RON cheltuieli de judecată reprezentate de onorariu avocat.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, în raport de argumentele părţii pârâte şi de reţinerile instanţei în soluţionarea cererii principale, instanţa de fond a considerat-o neîntemeiată, nefiind culpa chematei în garanţie pentru nerespectarea de către C.C.S.D. a obligaţiilor sale, în sensul parcurgerii etapelor ulterioare analizării dosarului pentru evaluarea şi stabilirea despăgubirilor cuvenite reclamantei, nici chiar eroarea materială strecurată nefiind un motiv suficient pentru întârzierea în verificarea dosarului de către pârâtă. În plus, după cum s-a constatat, nici după rectificarea erorii materiale, pârâta nu a înţeles să-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg din lege.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304, pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Se mai apreciază că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că, în speţă s-a depăşit termenul rezonabil pentru analizarea şi soluţionarea dosarului de despăgubire.
Mai mult, deşi nu a fost prevăzut un termen de soluţionare a dosarelor ce fac obiectul procedurii administrative prevăzute la Titlul VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit că ordinea de soluţionare a dosarelor va fi decisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În aplicarea acestor prevederi, recurenta precizează că Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006 prevedea, într-adevăr, selectarea aleatorie atât a dosarului de despăgubire, cât şi a evaluatorului/societăţii de evaluare, însă această decizie a fost înlocuită cu Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008.
Potrivit acestei noi decizii dosarele transmise Secretariatului Comisiei Centrale se vor împărţi în două categorii:
- dosare transmise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a OUG nr. 81/2007;
- dosare transmise Secretariatului Comsiei Centrale după intrarea în vigoare a OUG nr. 81/2007.
Totodată, conform art. 2 din Decizia amintită, proporţional, din fiecare categorie mai sus arătată şi în ordinea înregistrării lor, dosarele verificate şi constatate a fi complete, vor fi transmise spre evaluare.
Dosarul privind acordarea de despăgubiri, în favoarea reclamantei, face parte din categoria dosarelor transmise Secretariatului Comisiei Centrale după intrarea în vigoare a OUG nr. 81/2007, urmând a se respecta ordinea de înregistrare a dosarelor.
Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale nu face altceva decât să respecte egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, stabilind astfel o modalitate de soluţionare convenabilă pentru toţi.
Recurentul mai arată că în cuprinsul art. 275 C. proc. civ. se prevede că „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afara numai dacă a fost pus în întârziere înainte de cererea de chemare în judecată.”
Prin urmare, Comisia Centrală a recunoscut implicit dreptul subiectiv al reclamantei şi pretenţiile acesteia, şi, în consecinţă, capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată este neîntemeiat, motiv pentru care a solicitat, în principal, respingerea acestuia, iar în subsidiar micşorarea cheltuielilor de judecată, în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului cu motivele de recurs invocate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a ajunge la această soluţie, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxele de procedură şi impozitul proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut.
Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru şi de procedură, plata experţilor, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfăşurare a judecăţii.
Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanţă, partea care a câştigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în fata instanţei de fond.
Însă, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor (...), ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.
Este adevărat că onorariile avocaţilor sunt negociabile şi se stabilesc prin contractul de asistenţă juridică, însă acest contract nu este opozabil terţilor în proces şi ca atare, în raport de natura litigiului şi după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa poate majora sau micşora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat.
În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanţei de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocaţial cuvenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.
Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de către intimatul-reclamant, Înalta Curte va face aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi va reduce cheltuielile de judecată la suma de 1.000 RON.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va modifica sentinţa recurată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte retine că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Legea nr. 247/2005 stabileşte procedura administrativă şi etapele din cadrul acesteia care trebuie parcurse în vederea emiterii unei decizii de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire.
Astfel fiind, în acord cu prevederile art. 16 din Legea nr. 247/2005 deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale învestite cu soluţionarea notificărilor şi în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoţite, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice înscrisuri care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilite de aceasta, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. Dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta. Deciziile/dispoziţiile sau, după caz, ordinele prevăzute la alin. (2) vor fi însoţite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii, în compensare, total sau parţial, a unor alte bunuri sau servicii disponibile, deţinute de entitatea învestită cu soluţionarea notificării.
Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Biroul Central va proceda la predarea, pe bază de proces-verbal de predare-primire, către Secretariatul Comisiei Centrale a tuturor documentaţiilor depuse de către titularii deciziilor/dispoziţiilor motivate prin care s-a stabilit ca măsură reparatorie acordarea de titluri de valoare nominală şi care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
Pe baza situaţiei juridice a imobilului pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri, Secretariatul Comisiei Centrale procedează la analizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2) în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură. Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise, evaluatorului sau societăţii de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
După primirea dosarului, evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
Legiuitorul a menţionat în mod detaliat şi procedura care urmează după efectuarea raportului de evaluare de către evaluatorul numit.
În mod expres, în art. 16 alin. (7) al acestui act normativ se menţionează că în baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare.
În alin. (8) se arată că dispoziţiile alin. (1)-(2) şi (7) reglementează procedura de emitere a titlului de despăgubire se aplică în mod corespunzător şi deciziilor/ordinelor emise în temeiul art. 6 alin. (4) şi art. 31 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, în care s-au consemnat/propus sume care urmează a se acorda ca despăgubire.
În cazul prevăzut la alin. (8), titlul de despăgubire se va emite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor până la concurenţa sumei reprezentând cuantumul despăgubirilor consemnate/propuse, actualizate cu indicele de inflaţie.
În cauză s-a efectuat verificarea legalităţii măsurii de respingere a cererii de restituire în natură.
Recurenta a invocat, în apărarea sa, împrejurarea că soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor se face în virtutea declanşării procedurii de soluţionare prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, avându-se în vedere ordinea de înregistrare a dosarelor, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 2815/2008 emisă de Comisia Centrală, însă aceasta avea obligaţia de a trimite dosarul unui evaluator sau societăţii de evaluare desemnate.
Omisiunea legiuitorului de a stabili un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare etapă din procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor statuată de Legea nr. 247/2005 nu poate conduce la ideea ca autoritatea publică să determine ea însăşi acest interval de timp printr-un criteriu aleatoriu.
Soluţionarea unei cauze într-un termen rezonabil reprezintă o garanţie instituită de art. 6 din C.E.D.O., garanţie ce priveşte, în cauzele de natură civilă, nu numai desfăşurarea procedurii în faţa instanţei de judecată, dar şi procedura preliminară de natură administrativă atunci când sesizarea unei jurisdicţii este condiţionată în prealabil de parcurgerea acestei proceduri.
Doctrina europeană a arătat că noţiunea de „termen rezonabil” este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
Astfel, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente, dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
Activitatea pârâtei trebuie organizată de organele competente din interiorul său în aşa fel încât să asigure rezolvarea dosarelor înregistrate într-un termen rezonabil, iar prin conduita pârâtei de a tergiversa soluţionarea cererilor reclamantului de emitere a titlurilor de despăgubire se aduc grave prejudicii reclamantului.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamant, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 3874 din 13 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că obligă pârâta la plata sumei de 1.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată către reclamant, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5582/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 2372/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
