ICCJ. Decizia nr. 53/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 53/2010
Dosar nr. 801/33/2009
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 249/2009 – pronunţată la data de 28 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanţii F.G. şi F.A., în contradictoriu cu Statul Român prin C.C.S.D. şi a obligat pârâta ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti să numească un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Cluj Napoca, înscris în CF 15681, nr. top 15936.
Totodată, a fost obligată pârâta să emită în favoarea reclamanţilor o decizie reprezentând titlu de despăgubiri pentru imobilul respectiv, ţinând cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare, precum şi la plata cheltuielilor în sumă de 357 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că dosarul aferent Dispoziţiei nr. 4007/2008 a fost transmis de Primăria Municipiului Cluj-Napoca în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 42.932/CC, dosarul vizând plata în echivalent către reclamanţi a despăgubirilor aferente imobilului din Cluj-Napoca, înscris în CF nr. 15681m nr. top 15936.
Instanţa de fond a făcut trimitere la jurisprudenţa C.E.D.O. în privinţa caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, concept care cuprinde şi fazele administrative ale soluţionării unei pretenţii legate de exerciţiul unui drept civil, astfel că procedura de acordare a măsurilor reparatorii trebuie considerată în cauză că a fost iniţiată încă în cursul anului 2001, prin emiterea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, în speţă, o durată totală a procedurii de 8-9 ani fiind considerată de instanţă ca nerezonabilă.
Trebuie avut în vedere, reţine instanţa de fond, că reclamanţii au fost lipsiţi în mod arbitrar de atributele dreptului lor de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv de către Statul Român încă din perioada comunistă, fiind necesară instituirea unei proceduri rapide şi eficiente care să permită o reparaţie echitabilă.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
În motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă susţine în esenţă că, în speţă, nu poate fi vorba de refuzul nejustificat de a emite decizie reprezentând titlu de despăgubiri, întrucât dosarul reclamanţilor trebuie să parcurgă întreaga procedură administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condiţiile respectării şi a Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., cu privire la modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare, respectiv în ordinea înregistrării acestora.
Susţine recurenta-reclamantă că etapa evaluării în cadrul căreia evaluatorul efectuează lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirii, este o etapă temporală, în care evaluatorul întocmeşte lucrarea de specialitate într-un termen de 30-45 zile „raportul de evaluare finalizat urmând a fi comunicat persoanei îndreptăţite şi C.C.S.D."
Numai după rămânerea definitivă a raportului de evaluare (în caz că nu este contestat) Comisia Centrală va analiza şi aproba suma stabilită în raport, după care va redacta Decizia de despăgubiri.
Menţionează recurenta-reclamantă, că în cauza de faţă refuzul de a emite decizie de despăgubire este unul justificat, determinat de procedura greoaie prevăzută de Legea nr. 247/2005, refuzul nejustificat fiind numai acela care se fundamentează pe un exces de putere, ceea ce nu se regăseşte în speţă.
O altă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează faptul că în mod greşit instanţa de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi, întrucât la primul termen de judecată a recunoscut pretenţiile reclamantului, dar a invocat respectarea procedurii prevăzute de lege, aspect menţionat şi în întâmpinarea depusă la dosar, iar pe de altă parte în ceea ce o priveşte este o entitate fără personalitate juridică, acţionând în subordinea M.F.P. şi nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.
Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat şi va fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit următoarelor considerente:
Este de necontestat susţinerea recurentei-reclamante în sensul că trebuiesc respectate etapele prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 precum şi Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., care prevede modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare şi anume aceea privind ordinea înregistrării lor.
Numai că, se omite esenţialul în aplicarea acestor reglementări şi anume respectarea şi a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. în privinţa respectării unui termen rezonabil în soluţionarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, prevederi ce trebuie aplicate cu prioritate, chiar dacă există neconcordanţă între acestea din urmă şi reglementările interne.
În speţă, aşa cum corect reţine şi instanţa de fond, nu a fost respectat acest termen rezonabil, mai ales că iniţial prin Dispoziţia nr. 1361/2005, primarul Municipiului Cluj-Napoca a respins notificarea formulată pentru acordarea de măsuri reparatorii, motivând lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra terenului, această Dispoziţie fiind anulată irevocabil de către instanţele judecătoreşti, ceea ce a avut drept consecinţă emiterea unei noi Dispoziţii nr. 4007 din 20 iunie 2008, ce a fost transmisă cu întreg dosarul Secretariatului Comisiei Centrale.
Trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O. în care găsim numeroase hotărâri judecătoreşti de condamnare a României pentru procedura de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, procedură greoaie, care împiedică persoanele îndreptăţite să beneficieze de despăgubiri într-un termen rezonabil.
Trebuie observat însă şi faptul că ceea ce au solicitat intimaţii-reclamanţi şi instanţa a dispus, a fost obligarea pârâtei de a trimite dosarul la evaluator într-un termen de 30 de zile de la rămânea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti, şi nicidecum faptul de a se emite Decizia de despăgubire în acest termen.
S-a solicitat deci ca doar o etapă să fie soluţionată în acest termen şi anume aceea a desemnării expertului în termenul stipulat de Legea nr. 554/2004 care reprezintă dreptul comun în ceea ce priveşte activitatea autorităţilor administrative.
Faptul că Legea nr. 247/2005, prevede că ordinea de soluţionare a dosarelor să fie decisă de Comisie, nu înseamnă că această autoritate publică nu trebuie să respecte nici un termen şi că poate soluţiona dosarele privind acordarea despăgubirilor fără nici o limitare în timp.
Cât priveşte obligaţia recurentei-pârâte de a emite în favoarea intimaţilor-reclamanţi o decizie reprezentând titlu de despăgubire, se observă că în mod corect instanţa de fond a dispus ca această decizie să ţină cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare, deci s-a avut în vedere respectarea etapei de evaluare ce precede emiterii acestei decizii.
Având în vedere cele expuse, concluzia ce se desprinde este aceea că în speţă se poate vorbi de existenţa unui refuz nejustificat din partea recurentei-pârâte în derularea procedurii de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamanţilor pentru imobilul respectiv, astfel cum este definit de art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanţa pronunţând aşadar o soluţie legală şi temeinică ce urmează a fi menţinută.
Critica recurentei-pârâte vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-reclamanţi este de asemenea nefondată.
Atât timp cât recurenta-pârâtă a susţinut în permanenţă netemeinicia acţiunii formulate de reclamanţi, aceasta nu poate pretinde că a achiesat la pretenţiile formulate, în sensul art. 275 C. proc. civ., mai ales că a exercitat şi calea de atac a recursului împotriva sentinţei, iar faptul că C.C.S.D. este o entitate în subordinea M.F.P. nu reprezintă nici o piedică în obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, chemat în judecată fiind şi Statul Român prin această Comisie, care are buget propriu din care se pot achita aceste cheltuieli de judecată.
Nici solicitarea subsidiară formulată, în sensul de a se diminua aceste cheltuieli de judecată nu este întemeiată, suma de 357 lei nefiind un onorariu exagerat de mare pentru a fi redusă, dacă se are în vedere munca prestată de reprezentantul intimaţilor-reclamanţi, chiar dacă acţiunea s-a soluţionat la primul termen de judecată.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinţei civile nr. 249 din 28 mai 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat) către intimaţii-reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 52/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 544/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
