ICCJ. Decizia nr. 5205/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5205/2010
Dosar nr. 1210/59/2009
Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 129 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de G.R. în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor Bucureşti, instanţa dispunând obligarea pârâtei să desemneze în termen de 30 de zile de la pronunţarea hotărârii un evaluator pentru evaluarea cotei de Vi din imobilul situat în Arad, strada T.V., jud. Arad şi a terenului aferent şi să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, în termen de 30 de zile de la data efectuării evaluării.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin notificarea formulată la 13 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a solicitat despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Arad, strada T.V., jud. Arad, iar prin dispoziţia nr. 1309 din 10 iulie 2006, Primăria Municipiului Arad, în calitate de entitate notificată, a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul notificat, constând în titluri de despăgubire la Fondul „Proprietatea"; în condiţiile Legii nr. 247/2005 Titlul VII.
Dosarul aferent dispoziţiei a fost transmis Secretariatului Comisiei Centrale în iulie 2006, fiind astfel declanşată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, reclamanta precizând că cererea sa nu a fost soluţionată, deşi au trecut aproape 8 ani de când a formulat notificare şi peste 3 ani de când dosarul se află la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Invocând prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa fondului a constatat că pârâta avea obligaţia de a proceda la analizarea dosarului reclamantului în privinţa verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură, cu toate acestea, până la data pronunţării hotărârii, pârâta neemiţând decizia reprezentând titlul de despăgubiri.
S-a mai constatat că legea impune un termen maxim de 60 de zile de la data intrării în vigoare pentru predarea către Secretariatul Comisei Centrale a dispoziţiilor emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare, astfel că nu se poate reţine caracterul rezonabil al unei întârzieri de peste trei ani în verificarea legalităţii acestor dispoziţii, cu atât mai mult cu cât pârâta nu a justificat sub nicio formă această întârziere excesivă.
Pe de altă parte, a mai apreciat instanţa fondului, este incontestabil că reclamantul are dreptul la un proces echitabil, drept garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi faptul că în cadrul calculării termenului rezonabil al procesului judiciar se ia în considerare şi durata procedurilor administrative impuse de lege anterior sesizării instanţelor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru netemeinicie şi susţinând, în esenţă, prin motivele de recurs formulate că instanţa de fond, în pronunţarea soluţiei, nu a ţinut seama de decizie nr. 2815/2008 prin care s-a stabilit ordinea în care vor fi soluţionate dosarele, decizia urmărind respectarea egalităţii de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale, în aceeaşi ordine fiind desemnat şi evaluatorul şi transmis la evaluare.
Mai precizează recurenta pârâtă că dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 stabilesc exact etapele ce trebuie parcurse în vederea emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire de către Comisia Centrală, precum şi faptul că chiar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de termen rezonabil stabileşte anumite criterii, precum complexitatea cauzei, conduita reclamantului şi cea a autorităţilor competente şi importanţa litigiului pentru reclamant, criterii în raport de care instanţa de fond a considerat în mod neîntemeiat că în cazul dedus judecăţii nu a fost respectat termenul rezonabil de emitere a deciziei conţinând titlul de despăgubire.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii ca fiind neîntemeiată.
Intimatul-reclamant a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei pronunţată de instanţa de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins potrivit următoarelor considerente:
Un prim argument pe care recurenta-pârâtă îl aduce în susţinerea recursului este acela că nu i se poate reţine culpa în ceea ce priveşte durata de soluţionare a dosarelor de despăgubire, deoarece, în exercitarea atribuţiilor sale, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 2815/2008 prin care s-a stabilit ordine de soluţionare a dosarelor de despăgubiri.
Este incontestabil că această decizie există şi că ea stabileşte o procedură internă de soluţionare a dosarelor de despăgubire, dar prin această procedură nu trebuie să se ajungă la tergiversarea soluţionării cererilor şi implicit la încălcarea prevederilor legale şi a drepturilor fundamentale ale petenţilor.
Astfel cum corect motivează instanţa soluţia adoptată, faptul că legea nu impune un termen maxim în cadrul căruia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să fie obligată a emite decizie reprezentând titlu de despăgubire în favoarea reclamantului, nu poate conduce la concluzia că această Comisie nu este ţinută a respecta dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi că nu are obligaţia să se pronunţe, într-un termen cât mai scurt posibil asupra cererii de despăgubiri.
Intimatul-reclamant s-a plâns că durata procedurii administrative a încălcat principiul „termenului rezonabil” astfel cum este prevăzut de art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene care prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (…) într-un termen rezonabil (…)”.
Termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, cuprinde, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, şi durata procedurilor administrative impuse de lege anterior sesizării instanţei, în speţă fiind inclusă şi procedura administrativă desfăşurată conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Or, calculul termenului rezonabil începe de la momentul formulării notificării la 13 august 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, intimatul-reclamant solicitând despăgubiri băneşti pentru imobilul din Arad, strada T.V., fiind emisă dispoziţia nr. 1309 din 10 iulie 2006 de către Primăria Arad, care a propus acordarea de măsuri reparatorii, dosarul aferent acestei dispoziţii fiind înaintat Secretariatului Comisiei Centrale din iulie 2006.
Este adevărat şi ceea ce susţine recurenta pârâtă, cum că trebuie respectate etapele ce trebuiesc parcurse în vederea emiterii deciziei reprezentând titlu de despăgubire potrivit dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, însă acest lucru nu-i dă dreptul la o tergiversare excesivă a procedurii.
Din data de 13 august 2001 când a fost formulată notificarea au trecut cca 9 ani de zile, iar de la data de 10 iulie 2006 când dosarul a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei centrale au trecut peste 3 ani de zile, timp în care nu s-a ajuns nici la etapa desemnării unui evaluator care să evalueze imobilul în litigiu.
În aceste condiţii, în mod just, instanţa de fond a constatat că recurenta-pârâtă a încălcat art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la „termenul rezonabil” în care trebuie soluţionată o cauză în materie civilă.
Cât priveşte cel de-al doilea argument al recurentei-pârâte, în sensul că dosarul de despăgubire al intimatului-reclamant trebuie completat cu situaţia încasării despăgubirilor şi acte de identitate valabile ale tuturor persoanelor îndreptăţite, acesta trebuie înlăturat.
Recurenta-pârâtă nu a invocat o astfel de deficienţă a dosarului decât după introducerea acţiunii de chemare în judecată, la solicitarea sa intimatul-reclamant depunând copii de pe actele de identitate ale persoanelor îndreptăţite.
Cel de-al treilea argument al recurentei pârâte în susţinerea recursului declarat, acela al respectării principiului egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite este de asemenea nerelevant.
Instanţa de fond nu a dispus că unele cereri, precum cea a intimatului-reclamant să fie soluţionată cu precădere, ci a constatat că recurenta avea obligaţia de a se organiza în aşa fel încât să soluţioneze toate dosarele de despăgubiri într-un termen rezonabil.
Mai mult decât atât, se constată că nici complexitatea cauzei nu era atât de evidentă încât să justifice durata mare a procedurii cu depăşirea unui termen rezonabil.
Pentru toate aceste considerente, constatând că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul declarat de pârâtă se priveşte ca nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 129 din 25 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5197/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5206/2010. Contencios. Contract administrativ.... → |
|---|
