ICCJ. Decizia nr. 5212/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5212/2010
Dosar nr. 47/45/2010
Şedinţa publică de Ia 24 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul la Tribunalul Iaşi, reclamantul R.A., domiciliat în Israel, prin mandatar P.D., a chemat în judecată pârâta Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, pentru a fi anulată Hotărârea nr. 2919/R din 31 octombrie 2009, prin care i-a fost respinsă cererea de stabilire a calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, pentru motivul că acesta nu a dovedit cu acte valabile persecuţia etnică.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că nu dispune de acte oficiale pentru că nu a reuşit să găsească instituţii care să deţină documente referitoare la evenimentele petrecute în perioada 1940-1945 privind persecuţiile etnice, cu referire la persoana sa şi la membrii familiei sale, dar că, în virtutea art. 4 alin. (2) din Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, a depus la dosar declaraţiile martorilor A.S. şi F., domiciliaţi în Israel, care au suferit aceleaşi persecuţii etnice, dar nu şi-au întocmit dosar pentru a dobândi calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, precum şi a lui F.S., cetăţean român şi israelian, domiciliat în Israel, cu care s-a cunoscut în tinereţe, şi care este beneficiar al Legii nr. 189/2000.
În probaţiune, reclamantul a depus adeverinţa din 09 septembrie 2009 eliberată de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, care confirmă cele declarate de martorii sus-menţionaţi, în condiţiile în care Legea nr. 296/2009, nu specifică nicăieri că martorii ar trebui să fie în aceeaşi situaţie cu petentul.
Prin sentinţa civilă nr. 789/CA din 18 decembrie 2009, Tribunalul Iaşi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 47/45 din 19 ianuarie 2010.
Pârâta a depus documentaţia ce a stat la baza emiterii hotărârii în litigiu, iar prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii, întrucât reclamantul nu a fost în măsură a proba cu înscrisuri împrejurările conform cărora, ar fi fost evacuat forţat din ianuarie 1942 până la 31 decembrie 1944, şi nici că ar fi prestat muncă obligatorie din iunie 1941 până în 23 august 1944. mai arată pârâta că, în lipsa unor documente oficiale, declaraţiile autentificate ale martorilor nu au putut fi luate în considerare, întrucât nici aceştia nu au probat faptul că s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul, iar actul din 09 septembrie 2009 eliberat de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România relatează fapte ce au fost atestate de aceiaşi martori.
Prin sentinţa civilă nr. 50/CA din 8 martie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea reclamantului, reţinând următoarele:
Prin cererea formulată la data de 04 august 2009, reclamantul a solicitat acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, ca persecutat etnic şi rasial, arătând următoarele: tatăl său, L.R., a fost în lagărul de concentrare a evreilor din Galaţi de pe strada R. de la 22 iulie 1941-31 decembrie 1941; a fost evacuat forţat cu familia din casele lui L. din Galaţi când au fost românizate la data de 10 ianuarie 1942 şi s-au mutat în altă locuinţa din strada S., unde a locuit până la 31 decembrie 1944, când s-au mutat pe strada F. din Galaţi; a participat la muncă obligatorie, muncind la maturatul şi deszăpezirea străzilor din Galaţi de la 22 iunie 1941-14 august 1944; a participat la curăţirea aeroportului german de lângă Galaţi, care a fost distrus de bombardamentele americane, perioadă care a durat de la 06 iunie 1944-15 august 1944; a fost obligat să poarte S.G. din anul 1941-1943; a suferit de interdicţii de circulaţie din anul 1940-1943.
În dovedirea cererii, reclamantul a depus acte de stare civilă, precum şi declaraţiile martorilor F.S. şi A.S. şi F., Hotărârea nr. 2454 din 30 martie 2009 eliberată martorului F.S. şi adeverinţa din 09 septembrie 2009 a Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.
Prin Hotărârea nr. 2919/R din 30 octombrie 2009, Casa Judeţeană de Pensii Iaşi a respins cererea reclamantului ca nedovedită.
Curtea de Apel a constatat ca fiind corectă hotărârea emisă de pârâtă, reţinând că cererea reclamantului pentru recunoaşterea drepturilor prevăzute de Legea nr. 129/2000 s-a întemeiat pe un probatoriu pro causa, după cum urmează: declaraţia autentică dată de F.S. nu priveşte evenimente la care să fi asistat în mod nemijlocit, ci evocă doar faptul că a luat cunoştinţă de acestea „în depanarea amintirilor din anii copilăriei noastre";, prietenia sa cu reclamantul datând din perioada studenţiei (după anii 50); Hotărârea Casei Judeţene de Pensii Iaşi nr. 2454 din 30 martie 2009 prin care a fost admisă cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 189/2000 martorului F.S., a avut la bază atât declaraţia martorului S.M. - care era beneficiarul unei Hotărârii nr. 1848 din 26 ianuarie 2005 emise de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi - cât şi un înscris eliberat de Arhivele Naţionale Vaslui; martorii A.S. şi F. au declarat că l-au cunoscut pe reclamant din perioada copilăriei, confirmând susţinerile acestuia privind evacuarea din casele L. şi munca forţată, în condiţiile în care nu au formulat la rândul lor vreo cerere de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 şi nici nu au pretins că s-ar fi aflat în aceeaşi situaţie cu reclamantul; adeverinţa emisă de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România reia întocmai susţinerile reclamantului din cererea formulată către Casa Judeţeană de Pensii Iaşi, menţionând în fond că datele la care a făcut referire au fost extrase din: „actele de stare civilă, din declaraţiile petentului, din legislaţia antievreiască şi din declaraţia autentificată"; aparţinând martorilor A.S. şi F.
A mai reţinut Curtea de Apel că, deşi face vorbire despre o pretinsă evacuare din imobile precis determinate, reclamantul recunoaşte că nu a putut obţine niciun act privind deţinerea de familia sa, cu orice titlu, a vreunui imobil de locuit, şi din care să fi fost mutat forţat, şi pentru cât timp, aşa cum nu a fost în măsură să dovedească nici pretinsa muncă obligatorie pe care a prestat-o (copil fiind) ori vreo interdicţie de circulaţie a familiei sale.
La rândul lor, martorii ale căror declaraţii autentice au fost depuse la dosar, şi care nu ar fi putut fi audiaţi nemijlocit de instanţă, fiind domiciliaţi în Statul Israel, nu au declarat că au trăit aceleaşi persecuţii odată cu reclamantul, nu dispuneau la rândul lor de vreun act în sensul celor declarate, ci doar au „relatat"; cele aflate de la reclamant.
În lipsa însă, a oricărei dovezi obiective, instanţa de fond a apreciat că nu poate fi considerată ca dovedită pretinsa persecuţie evocată de reclamant, doar în considerarea declaraţiilor unor terţi - persoane fizice şi juridice - care să aibă însă la bază doar informaţiile pe care aceştia le-au dobândit tot de la reclamant, fără altă dovadă sau început de dovadă scrisă.
Împotriva sentinţei civile nr. 50/CA din 8 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul R.A., prin mandatar P.D.
Prin criticile din recurs, recurentul-reclamant susţine că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 105/1999 care permit proba cu martori atunci când petentul nu poate face dovada prin acte oficiale şi că în mod greşit instanţa a făcut referire la Legea nr. 296/2009 şi H.G. nr. 287/2008, care nu sunt incidente cauzei. Mai arată recurentul că nicio dispoziţie a Legii nr. 189/2000 nu prevede ca martorii să se afle în aceeaşi situaţie cu petentul, aşa cum a reţinut instanţa de fond. Totodată, arată reclamantul că martorii A.S. şi F. au oferit informaţii cu privire la persecuţiile din motive etnice suferit de reclamant, perioadele şi localitatea unde acestea s-au petrecut, iar instanţa, dacă aprecia că există suspiciuni, avea posibilitatea de a solicita organelor competente să verifice aspectele declarate de martori. Totodată, recurentul mai arată că s-a adresat instituţiilor competente, în vederea obţinerii de acte oficiale care să probeze persecuţiile de natură etnică, anexând răspunsul primit de la Serviciul Judeţean Galaţi al Arhivelor Naţionale.
În cadrul dosarului de recurs, recurentul-reclamant a depus şi declaraţia martorului B.F. şi a precizat că soţia sa, R.M., în baza aceloraşi declaraţii de martori a obţinut o hotărâre judecătorească favorabilă din partea Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. 102/45/2010.
Recursul este nefondat.
După cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă că instanţa de fond a respins cererea reclamantului R.A. de anulare a Hotărârii nr. 2919/R din 31 octombrie 2009, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a calităţii de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, pentru motivul că probatoriul administrat a fost întocmit pro causa.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, „beneficiază de prevederile ordonanţei persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice";, fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate";.
Potrivit art. 4 alin. (1) şi (2) din Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente";, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuţiei etnice se poate face prin declaraţie cu martori";.
Aceste dispoziţii sunt date în aplicarea art. 6 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situaţiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege";.
Potrivit dispoziţiilor susmenţionate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menţionate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declaraţii de martori în situaţia în care lipsesc actele oficiale.
În jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în mod constant s-a reţinut, chiar cu referire la dispoziţiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuţie prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competenţa exclusivă a instanţei judecătoreşti"; (Decizia Curţii Constituţionale nr. 558/2005).
Or, potrivit Normelor de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, citate mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din Ordonanţă se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declaraţii de martori.
În cauză, reclamantul a depus diligenţe necesare pentru a obţine acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, aşa cum rezultă din adresa emisă de Serviciul Judeţean Galaţi al Arhivelor Naţionale, în care se menţionează că în evidenţele instituţiei din perioada 1941-1944 privind evreii internaţi în lagărele din oraşul Galaţi, strada R., şi evreii care au prestat muncă obligatorie în oraşul Galaţi, nu figurează nici R.L. şi nici R.A.
Având în vedere faptul că martorii ale căror declaraţii autentice au fost depuse la dosar, instanţa de fond nu a fost în măsură să procedeze la audierea lor nemijlocită, în virtutea rolului activ ce îi revine conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a declaraţiilor martorilor, întrucât:
- Martorul F.S. a declarat că a luat cunoştinţă de persecuţiile din motive etnice suferite de reclamantul R.A. chiar din relatările acestuia „în depanarea amintirilor din anii copilăriei noastre";;
- declaraţia martorilor A.S. şi A.F. cuprinde relatări identice cu cele expuse în adeverinţa din 09 septembrie 2009 eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România;
- aspectele relatate prin adeverinţa din 09 septembrie 2009 eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România se întemeiază, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, pe datele cuprinse în datele de stare civilă, pe legislaţia evreiască şi pe declaraţia unor martori, autentificată, documente care nu sunt de natură a confirma fără echivoc împrejurările de fapt expuse.
Declaraţia martorului B.F., cetăţean român domiciliat în Israel, depusă în faţa instanţei de recurs, relatează cu privire la evacuarea forţată a familiei R. din ianuarie 1942 din casa în care locuiau de pe strada C. de unde s-au mutat în strada S. unde au locuit până în decembrie 1944 şi în cuprinsul acesteia se afirmă că, în perioada 1941-1944, reclamantul împreună cu familia sa au fost supuşi tuturor persecuţiilor din motive etnice care se aplicau tuturor evreilor din Galaţi: purtarea stelei galbene, interdicţii de circulaţie, cartele de alimente barate speciale pentru evrei, lipsa de acces la învăţământul public, prestări de munci obligatorii, cu precizarea că R.A. a participat la măturatul şi deszăpezirea străzilor din Galaţi în perioada 1943–august 1944.
Instanţa de recurs reţine că declaraţia martorului B.F. este dată la 3 mai 2010, ulterior pronunţării sentinţei atacate, şi relatează aceleaşi aspecte cuprinse în declaraţia martorilor A.S. şi A.F. şi în adeverinţa din 09 septembrie 2009 eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, având, în sensul celor reţinute de Curtea de Apel, caracterul unui document întocmit pro causa, lipsit de forţa probantă necesară dovedirii susţinerilor recurentului-reclamant.
Criticile din recurs referitoare la faptul că instanţa de fond în mod greşit a făcut referire la Legea nr. 296/2009 şi H.G. nr. 287/2008 nu pot fi primite, întrucât Legea nr. 296/2009 are ca obiect completarea art. 1 din O.G. nr. 105/2009, incidenţă cauzei, iar H.G. nr. 287/2008 are ca obiect modificarea şi completarea Normelor pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, de asemenea incidente cauzei.
În ceea ce priveşte argumentul din recurs referitor la faptul că soţia reclamantului, R.M., în baza aceloraşi declaraţii de martori, a obţinut o hotărâre judecătorească favorabilă din partea Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. 102/45/2010 nu este relevantă, atâta timp cât hotărârea respectivă nu este o hotărâre irevocabilă.
Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de R.A., prin mandatar P.D., împotriva sentinţei civile nr. 50/CA din 8 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5209/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5213/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
