ICCJ. Decizia nr. 5213/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5213/2010
Dosar nr. 200/45/2010
Şedinţa publică de la 24 noiembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 168/CA din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respingându-se acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă în parte acţiunea formulată de S.H. şi S.S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român şi, în consecinţă, a fost obligat Statul Român, reprezentat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamanţilor S.H. şi S.S. decizia reprezentând titlul de despăgubire. De asemenea, a fost respinsă cererea privind stabilirea de către instanţă a valorii imobilului situat în Iaşi, strada C., judeţul Iaşi, fiind obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamanţilor suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prima instanţă a reţinut că din dispoziţiile art. 19 alin. (1) Capitolul VI, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, rezultă că litigiile privind stabilirea despăgubirilor se soluţionează în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au formulat în anul 2001 o notificare prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Iaşi, strada C., jud. Iaşi, iar prin dispoziţia nr. 100 din 26 ianuarie 2007 Primarul Municipiului Iaşi a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilul în speţă, dosarul de retrocedare corespunzător acestei decizii fiind înaintat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A apreciat instanţa fondului că o situaţie specială este cea a reclamanţilor care din anul 2001 solicită autorităţilor publice ale statului recunoaşterea şi valorificarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului ce le-a fost preluat în mod abuziv, iar împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor de retrocedare nu înseamnă că acestea nu trebuie soluţionate într-un termen rezonabil.
Totodată, s-a apreciat că acţiunea reclamanţilor este fondată şi din perspectiva accesului acestora la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, una dintre garanţiile prevăzute de acest articol fiind aceea a termenului rezonabil în care să fie soluţionată cauza, respectiv principiul celerităţii procedurii judiciare.
În ce priveşte cererea de stabilire a valorii de despăgubire pentru imobil, instanţa fondului a reţinut că nu se poate substitui în atribuţiile stabilite prin lege Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs atât reclamanţii S.H. şi S.S., cât şi pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ambele părţi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Reclamanţii critică sentinţa sub aspectul respingerii capătului de cerere privind stabilirea de către instanţă a valorii imobilului situat în Iaşi, strada C., judeţul Iaşi, motivarea instanţei cum că „nu se poate substitui în atribuţiile stabilite prin Legea nr. 247/2005 în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor”, fiind neîntemeiată şi în contradicţie cu celelalte reţineri legate de protecţia de care trebuie să beneficieze conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin soluţionarea cererii lor într-un termen rezonabil.
Susţin recurenţii-reclamanţi că în condiţiile în care pârâta nu a soluţionat cererea lor într-un termen rezonabil, durata de timp fiind chiar nejustificat de lungă, ceea ce echivalează cu un veritabil refuz, instanţa de recurs, în virtutea atribuţiilor sale de instanţa de control judiciar, are posibilitatea de a interveni şi a stabili că instanţele sunt competente a determina şi limita despăgubirilor cuvenite petiţionarilor în urma efectuării unui raport de expertiză, fapt ce nu ar contraveni dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Recursul se întemeiază pe dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la rândul său, susţine prin motivele de recurs formulate că sentinţa este netemeinică şi formulează următoarele critici:
- instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că soluţionarea dosarelor se face în baza deciziei nr. 2815/2008, aceasta stabilind ordinea de soluţionare a dosarelor privind cererile de acordare de despăgubiri, cu respectarea principiului egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite;
- instanţa de fond nu a avut în vedere că procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 prevede parcurgerea unor multe etape, printre care şi cea a evaluării în cadrul căreia se stabileşte cuantumul final al despăgubirilor, procedură complexă care presupune un timp mai îndelungat pentru finalizarea ei;
- faţă de obiectul pricinii şi a muncii îndeplinite de avocat, cheltuielile de judecată în sumă de 1.000 RON la care a fost obligată către reclamanţi sunt nejustificat de mari, astfel că se solicită reducerea acestora.
În plus, pârâta este o entitate fără personalitate juridică şi nu are un buget propriu, astfel că nu putea fi obligată în nume propriu la plata cheltuielilor de judecată.
Se solicită admiterea recursului şi modificarea sentinţei civile recurate în sensul respingerii petitului privind emiterea deciziei ce reprezintă titlu de despăgubire ca fiind neîntemeiat, precum şi reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată la care a fost obligat.
Se invocă dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ.
Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinare la recursul declarat de pârât, cerând respingerea recursului ca nefondat.
Recurentul-pârât a depus note scrise la dosar prin care a reiterat de fapt motivele de recurs formulate.
De asemenea, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a depus note scrise la dosar, solicitând menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.
Recursurile sunt nefondate şi urmează a fi respinse potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la recursul declarat de reclamanţi.
Critica recurenţilor-reclamanţi vizează modul de soluţionare, de către instanţa de fond, a capătului de cerere privind stabilirea de către instanţă a valorii imobilului în litigiu, capăt de cerere ce a fost respins.
Recurenţii susţin că, contrar celor susţinute de instanţa de fond, acest petit al acţiunii putea fi rezolvat favorabil, voinţa legiuitorului în ceea ce priveşte procedura administrativă instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 fiind aceea de rezolvare cât mai rapidă a cererilor persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, spre a se elimina cât mai curând posibil echivocul situaţiilor juridice incerte şi pentru a se repara prejudiciile cauzate de măsurile abuzive ale Statului comunist.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât autoritatea pârâtă nu a procedat la rezolvarea cererii lor într-un termen rezonabil.
Critica este neîntemeiată, dat fiind că după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 evaluarea pretenţiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobilele demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, va fi atributul evaluatorilor autorizaţi, desemnaţi în de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este o procedură complexă, ce presupune mai multe etape obligatorii, printre care şi cea a evaluării în cadrul căreia se stabileşte cuantumul final al despăgubirilor, această procedură finalizându-se cu aprobarea raportului de evaluare în şedinţa Comisiei Centrale şi emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
Deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 contravaloarea pretenţiilor de restituire în echivalent nu va mai putea fi stabilită în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ci numai în cadrul procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De aceea, în mod corect, instanţa de fond a concluzionat că, în stabilirea valorii de despăgubire pentru imobilul în litigiu, instanţa de fond nu se poate substitui în atribuţiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, această entitate fiind, potrivit legii, singura cu atribuţii în domeniul evaluării.
Pe cale de consecinţă, recursul declarat de reclamanţi se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins potrivit art. 312 C. proc. civ.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Critica pârâtului vizează soluţia instanţei de fond de obligare a sa la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire, dat fiind că nu i se poate reţine vreo culpă în nerezolvarea cererii recurenţilor-reclamanţi într-un termen rezonabil.
Este nefondată critica formulată, de vreme ce, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamanţii au formulat încă din anul 2001 notificarea prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului, iar dosarul aferent dispoziţiei Primarului Municipiului Iaşi nr. 100 din 26 ianuarie 2007 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 32495/CC/2007.
Recurentul-pârât susţine că în exercitarea atribuţiilor ce i s-au conferit prin Legea nr. 247/2005 trebuie să ţină seama şi de decizia nr. 2815/2008, care stabileşte ordinea de soluţionare a dosarelor de despăgubiri, respectând principiul egalităţii în drepturi a persoanelor îndreptăţite.
Este incontestabil că această decizie există şi că ea stabileşte o procedură internă de soluţionare a dosarelor de despăgubire dar prin această procedură nu trebuie să se ajungă la soluţionarea cu întârziere a cererilor şi implicit la încălcarea prevederilor legale şi a drepturilor fundamentale ale părţilor.
Astfel, cum corect motivează şi instanţa de fond, legea nu impune un termen pentru emiterea deciziei, ea prevede anumite etape în soluţionarea cererilor de retrocedare, dar aceasta nu înseamnă că nu trebuie soluţionate într-un termen rezonabil.
Recurenţii-reclamanţi au şi ei dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea într-un termen rezonabil a cauzei, potrivit art. 6 parag. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, cuprinde, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, şi durata procedurilor administrative impuse de lege anterior sesizării instanţei, în speţă fiind inclusă şi procedura administrativă conform Titlului VII din Legea nr. 247/2007.
Calculul termenului rezonabil începe de la momentul formulării notificării, anul 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001, dată de la care au trecut mai bine de 9 ani timp în care nu s-a ajuns nici măcar la etapa evaluării imobilului, precum şi de la momentul înregistrării dosarului la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor – anul 2007 – moment de la care au trecut mai bine de trei ani, dosarul rămânând în aceeaşi stare de nelucrare.
Aceasta fiind starea de fapt, se constată că instanţa de fond a procedat în mod corect la obligarea pârâtului la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire într-un termen rezonabil, caz în care trebuie urgentată procedura de evaluare a imobilului care odată finalizată poate determina emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire.
A proceda altfel, ar însemna a accepta conduita culpabilă a pârâtului care datorită lipsei de eficienţă în derularea etapelor procedurii instituite precum şi a lipsei de diligenţă în rezolvarea cererii reclamanţilor într-un termen rezonabil, ar lipsi pe reclamanţi de protecţia ce le este asigurată de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Cât priveşte critica recurentului-pârât cu privire la cuantumul prea mare al cheltuielilor de judecată la care a fost obligat către reclamanţi, se constată că este neîntemeiată.
Suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată reprezintă onorariul de avocat şi ea se justifică în raport de munca depusă de apărător, cuantumul său nefiind nepotrivit de mare în raport şi de pricina dedusă judecăţii.
Instanţa de control judiciar consideră că în aceste condiţii nu este cazul a micşora onorariul apărătorului, nefiind astfel întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Cât priveşte susţinerea că această entitate funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor Publice şi nu are personalitate juridică, neavând un buget propriu, pentru a suporta aceste cheltuieli de judecată, este evident că este neîntemeiată de vreme ce în dosar parte este Statul Român reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârât se priveşte ca nefondat şi în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de S.H., S.S. şi de Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei nr. 168/CA din 21 iunie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5212/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 5214/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
