ICCJ. Decizia nr. 5314/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5314/2010
Dosar nr. 2717/54/2009
Şedinţa publică de la 30 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul I.S. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale Bucureşti şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură solicitând anularea Ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale; reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite până la reintegrarea efectivă în funcţie, indexate, majorate şi recalculate de la data revocării, precum şi anularea concursului pentru ocuparea postului de director coordonator din cadrul Centrului Judeţean A.P.I.A. Dolj organizat pentru data de 21 octombrie 2009, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul nr. 1091 din 28 mai 2009 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a fost numit în funcţia de director coordonator din cadrul Centrului Judeţean Dolj al A.P.I.A., exercitându-şi atribuţiile în baza contractului de management din 15 august 2009.
A mai arătat reclamantul, că ordinul nr. 2213 din 09 octombrie 2009, prin care a fost revocat din funcţie, este nelegal întrucât nu conţine niciun temei justificativ cu privire la cauza de revocare.
A mai susţinut reclamantul că întrucât procedura de evaluare nu a fost parcursă, deşi era obligatorie conform art. 9 alin. (1) lit. c) din contractul de management din 15 august 2009, ordinul contestat este lovit de nulitate absolută, în condiţiile art. 78 alin. (1) C. muncii.
Prin aceeaşi cerere, reclamantul a solicitat şi suspendarea executării ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009 pe cale de ordonanţă preşedinţială.
La data de 26 noiembrie 2009, reclamantul a depus o precizare la acţiune prin care a arătat că solicită anularea Ordinului nr. 2213/2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale prin care a fost revocat din funcţia de director coordonator al Centrului Judeţean A.P.I.A. Dolj, reintegrarea în funcţia deţinută anterior cu plata tuturor drepturilor salariale şi a celor de asigurări sociale cuvenite până la reintegrarea efectivă în funcţie, indexate şi recalculate de la data revocării şi anularea concursului privind evaluarea din perioada 19 octombrie 2009-27 octombrie 2009 pentru ocuparea funcţiei de director coordonator din cadrul Centrului Judeţean A.P.I.A. Dolj şi, pe cale de consecinţă, anularea ordinului nr. 2662 din 02 noiembrie 2009 privind numirea doamnei C.V.L. în funcţia de director coordonator din cadrul Centrului Judeţean A.P.I.A. Dolj.
Referitor la cererea reclamantului vizând anularea concursului organizat de Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, pârâtul a invocat excepţia lipsei de obiect, având în vedere că termenul pentru organizarea concursului a expirat.
La termenul de judecată din data de 11 februarie 2010, reclamantul a precizat că renunţă la judecata capătului de cerere privind anularea concursului pentru ocuparea postului de director coordonator al A.P.I.A. Dolj din 21 octombrie 2009, depunând o cerere scrisă în acest sens.
La dosarul cauzei a fost depusă întâmpinare şi din partea pârâtei A.P.I.A. prin care s-a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 67 din 11 februarie 2010 Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea aşa cum a fost precizată de reclamantul I.S., a anulat Ordinul nr. 2213 emis de pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, a obligat pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale la reintegrarea reclamantului pe funcţia deţinută anterior şi la plata către acesta a drepturilor salariale neîncasate de la data emiterii ordinului şi până la reintegrarea efectivă, actualizate la data plăţii a luat act de renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind anularea concursului, a respins acţiunea faţă de pârâta A.P.I.A., a obligat pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale la 2.700 RON cheltuieli de judecată către reclamant.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta A.P.I.A. Dolj, s-a reţinut că emitent al actului administrativ supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ este Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării, pârâta A.P.I.A. Dolj neavând legitimare procesuală în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe fondul cauzei, s-au reţinut următoarele:
Din cuprinsul ordinului contestat rezultă că acesta a fost emis în aplicarea prevederilor art. 4 şi art. 14 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, precum şi pentru întărirea capacităţii manageriale la nivelul serviciilor publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale.
În exercitarea controlului legalităţii Ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării, Curtea a constatat că dispoziţiile actului normativ în aplicarea căruia acesta a fost emis, au fost declarate neconstituţionale.
Astfel, prin Decizia nr. 1629 din 03 decembrie 2009, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 1 pct. 1-5 şi 26, art. 3, art. 4 şi Anexa nr. 1 din O.U.G. nr. 105/2009 sunt neconstituţionale, reţinând că prin procesul legislativ utilizat, Guvernul a determinat ca prevederile actului normativ abrogate şi declarate neconstituţionale – O.U.G. nr. 37/2009 să producă în continuare efecte juridice sub forma unui act nou – O.U.G. nr. 105/2009 care a preluat în integralitate, cu unele modificări nesemnificative dispoziţiile iniţiale în materia respectivă.
Prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009, Curtea Constituţională a constatat că prin O.U.G. nr. 37/2009, aprobată prin lege de către Parlament, a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, în sensul încălcării prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie.
Curtea Constituţională a mai reţinut că dispoziţiile legale determinate în cuprinsul O.U.G. nr. 105/2009, conţin aceleaşi reglementări şi aceleaşi soluţii legislative ca şi cele ale O.U.G. nr. 37/2009, cu încălcarea aceloraşi prevederi constituţionale, respectiv art. 115 alin. (6) din Constituţie.
Decizia Curţii Constituţionale nr. 1629 din 03 decembrie 2009 a fost publicată în M. Of. nr. 28/14.01.2010.
Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.
Efectele deciziei Curţii Constituţionale se răsfrâng, pe de o parte, direct şi nemijlocit chiar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, iar pe de altă parte prin intermediul mecanismelor juridice prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992 şi în alte cauze.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, ceea ce presupune că după publicarea în M. Of., acestea nu au efect asupra unei cauze definitiv soluţionate, intrate sub autoritatea lucrului judecat, ci numai în cauzele aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Declararea, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, a neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale conduce la suspendarea de drept şi respectiv la încetarea efectelor sale juridice.
Faţă de cele arătate, Curtea a constatat nelegalitatea ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009, fiind emis în aplicarea unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale.
Consecinţa anulării ordinului menţionat este repunerea părţilor în situaţia avută anterior emiterii acestui act administrativ.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că una din condiţiile intrinseci de admisibilitate a unei cereri de anulare este aceea a existenţei unui obiect ca protecţie a unui drept ori a unui interes legitim pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie.
Întrucât interesul trebuie sa fie actual, instanţa de fond trebuia să reţină, în fapt, că pretenţia dedusă judecăţii este lipsită de obiect atât timp cât actul de eliberare din funcţie a ajuns la termen anterior pronunţării şi chiar introducerii acţiunii.
Recurentul mai susţine că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a admis cererea de anulare a Ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale ca urmare a constatării neconstituţionalităţii actului normativ în temeiul căruia a fost emis.
Ordinul nr. 2213 din 09 octombrie 2009 a fost emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale în aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1), (4) şi dispoziţiilor art. 5 din O.U.G. nr. 105/2009.
Prin urmare, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin conducătorul său, este o instituţie care pune în executare şi execută în concret legea, fiind ţinut de aplicarea imediată a acesteia, iar la emiterea ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009 s-a avut în vedere O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice, respectiv punerea în aplicare a acestei ordonanţe, nemaifiind necesară emiterea altor acte cu caracter administrativ care să stea la baza emiterii ordinului.
Totodată, fiind vorba de o situaţie juridică obiectivă, avându-şi originea în lege, iar nu de o situaţie juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voinţă a unui sau a unor obiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acţiune.
Aşa fiind, recurentul consideră că legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi.
S-a mai arătat de către recurent că, în mod netemeinic şi nelegal, instanţa de fond a dispus obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale la plata către reclamant a sumei de 2.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, întrucât acestea sunt exagerate în raport de valoarea pricinii, dar şi în raport de complexitatea muncii depusă de avocat, dosarul rămânând în pronunţare la cel de al doilea termen de judecată.
Examinând cauza şi sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, precum şi cu cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin ordinul nr. 1091 din 25 mai 2009, intimatul-reclamant I.S. a fost numit în funcţia de Director Coordonator în cadrul Centrului Judeţean de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură Dolj, ordin emis în temeiul prevederilor art. 3 alin. (3), (4), (5), (6)-(10) şi (12) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice.
Prin ordinul nr. 2213 din 09 octombrie 2009, emis în temeiul dispoziţiilor art. 4 şi 14 din O.U.G. nr. 105/2009 privind unele măsuri în domeniul funcţiei publice, precum şi pentru întărirea capacităţii manageriale la nivelul serviciilor publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale, s-a dispus revocarea din funcţie a intimatului-reclamant.
O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1257 din 07 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională în cadrul unei obiecţii de neconstituţionalitate a legii de aprobare a acestei ordonanţe.
În cadrul controlului a priori realizat pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective şi care nu poate fi disociată de legea de aprobare.
Prin decizia sus-menţionată s-a reţinut neconstituţionalitatea extrinsecă a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanţă de urgenţă în domeniul rezervat prin Constituţie legii organice.
Aşa cum s-a arătat şi în Decizia nr. 1257/2009, dar şi în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituţionalitate rezultată din ordonanţa prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 105/2009, prin Decizia nr. 1629/2009, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională şi această ordonanţă de urgenţă, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, întrucât conţine aceleaşi soluţii legislative.
În speţă, reclamantul a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanţe de urgenţă declarată neconstituţională şi lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanţe de urgenţă declarată, de asemenea, neconstituţională.
Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeaşi forţă juridică le-a prevăzut.
Însă, în cauză suntem în prezenţa unei situaţii speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluţiile jurisdicţiei constituţionale.
Puterile discreţionare ale autorităţilor de legiferare, ale Parlamentului şi respectiv ale Guvernului, în condiţiile art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României, sunt însă limitate de prevederile Constituţiei ca lege fundamentală în stat.
În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreţionare, însă cu limitările reglementate în Constituţie.
În situaţia legiferării prin ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă, Guvernul, în baza delegării legislative, poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuţii proprii autorităţii legiuitoare, dar numai în condiţiile şi limitările aduse prin Constituţie, respectiv art. 108 alin. (3) şi art. 115 din Constituţia României.
În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare şi implicit cuprinsul normativ al ordonanţei a fost declarat neconstituţională, reţinându-se de Curtea Constituţională că atât modalitatea de reglementare a funcţiei publice, cât şi actul administrativ de numire reprezintă construcţii juridice deficitare şi confuze adoptate cu încălcarea competenţei materiale a Guvernului.
Lipsirea de temei constituţional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009, are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire şi a contractului de management.
Pierderea legitimităţii constituţionale a actului normativ primar produce efecte directe şi imediate asupra actului administrativ, situaţie în care însăşi numirea reclamantului într-o funcţie publică de conducere în alte condiţii decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.
Viciul de neconstituţionalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009, este de natură a antrena şi viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.
Înalta Curte precizează că, potrivit prevederilor art. 142 şi art. 146 din Constituţia României, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate care se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (control à priori) şi asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele.
Judecătorul de drept administrativ (ca şi cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanţa, constituţionalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituţionale, după ce Curtea Constituţională a declarat actul primar neconstituţional.
Viciul de neconstituţionalitate al ordonanţei de urgenţă, adoptată cu nesocotirea regimului constituţional atinge şi actul administrativ, conferindu-i o existenţă lipsită de suport legal.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, iar în Decizia nr. 414/2010 referitoare la neconstituţionalitatea modificărilor aduse Legii nr. 188/1999, atunci când se face o analiză a efectelor Deciziilor nr. 1257 din 07 octombrie 2009 şi nr. 1629 din 03 noiembrie 2009, s-a precizat că „lipsirea de temei constituţional a actelor normative primare are drept efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestora (contractele de management, actele administrative date în aplicarea celor două ordonanţe de urgenţă).
Cu privire la reintegrarea în funcţie:
La termenul de judecată din data de 30 noiembrie 2010, intimatul-reclamant a învederat instanţei că înţelege să renunţe la judecarea capătului de cerere privind reintegrarea în funcţia deţinut anterior.
Manifestarea de voinţă în sensul de a se renunţa la judecată, reprezintă o desistare, care nu este supusă cenzurii Înaltei Curţi, conform principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil.
Văzând dispoziţiile prevăzute de art. 246 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care se poate renunţa oricând la judecată, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă şi având în vedere dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va lua act de renunţarea la judecata capătului de cerere privind reintegrarea în funcţia deţinut anterior de către intimatul-reclamant.
Cu privire la obligarea pârâtului Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale la plata către reclamant a sumei de 2.700 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, instanţa reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Aplicarea de principiu a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost dezlegată de Curtea Constituţională prin mai multe decizii cu trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, statuându-se că rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, se recuperează numai în măsura în care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va modifica, în parte, sentinţa recurată în sensul celor reţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate,
Admite recursul declarat de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei nr. 67 din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că respinge capetele de cerere privind anularea Ordinului nr. 2213 din 09 octombrie 2009 emis de Ministrul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, acordarea drepturilor salariale şi a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.
Ia act de renunţarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind reintegrarea în funcţie.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5313/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5316/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
