ICCJ. Decizia nr. 5322/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5322/2010
Dosar nr. 120/45/2010
Şedinţa publică de la 30 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, iniţial, pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul C.G. a solicitat, în contradictoriu cu Inspecţia Muncii, anularea deciziei nr. 322 din 13 ocotombrie 2009, prin care s-a dispus încetarea contractului de management, în temeiul O.U.G. nr. 105/2009, precum şi acordarea drepturilor băneşti de care a fost lipsit, de la data emiterii deciziei menţionate şi până la reintegrarea efectivă pe post, actualizate cu indicele de inflaţie, plus dobânda aferentă.
La termenul de judecată din data de 07 decembrie 2009, reclamantul a mai solicitat ca pârâta Inspecţia Muncii să fie obligată la plata de daune morale, în valoare de 100.000 euro, pentru prejudiciul cauzat prin eliberarea din funcţie, mai înainte de eliberarea termenului contractual.
Pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei sesizate cu soluţionarea acţiunii, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.
Prin sentinţa nr. 41/CA din 25 ianuarie 2010, Tribunalul Vaslui şi-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Iaşi, unde pricina a fost înregistrată sub nr. 120/45/2010.
Prin sentinţa nr. 78/CA din 29 martie 2010, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul C.G. ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-au reţinut următoarele:
Curtea a constatat că având în vedere că prin O.U.G. nr. 37/2009 şi O.U.G. nr. 105/2009 nu se instituie norme de procedură proprii, privitoare la soluţionarea litigiilor născute din încheierea, executarea şi încetarea contractului de management, iar Legea nr. 188/1999 nu-şi găseşte aplicabilitatea, singurul cadru valabil de reglementare a raporturilor dintre părţile aflate în litigiu rămâne contractul de management.
S-a mai reţinut că atât la data încheierii contractului, cât şi la data eliberării din funcţie, ca urmare a încetării contractului de management, singurul cadru legal ce reglementează contenciosul administrativ este Legea nr. 554/2004, astfel că atât sesizarea, cât şi soluţionarea litigiului de faţă trebuie să urmeze cerinţele acestui act normativ.
Prin urmare procedura prealabilă reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 reprezintă o condiţie obligatorie pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, ce ţine de esenţa procedurii administrative, Curtea apreciind că neparcurgerea ei se constituie într-un fine de neprimire a cererii.
Ca urmare a respingerii cererii de anulare, Curtea a respins şi cererea de obligare a pârâtului la plata de daune morale, întrucât repararea prejudiciului, material şi moral pretins suferit de către reclamant nu se poate realiza decât în cazul în care instanţa, admiţând acţiunea principală, dispune desfiinţarea actului administrativ contestat.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul C.G., criticând sentinţa pronunţată ca netemeinică şi nelegală.
În motivarea căii de atac se arată că instanţa de fond în mod eronat a reţinut ca fiind imperative dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind respectarea procedurii prealabile.
Consideră recurentul că nu este obligatorie parcurgerea etapei plângerii prealabile, deoarece instanţa de fond nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 7 pct. 5 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului formulat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentinţa atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Criticile formulate de recurent cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile nu pot fi primite de instanţa de control judiciar întrucât aceste critici sunt nefondate.
Legea contenciosului administrativ a prevăzut, în art. 7 şi art. 11, două termene ce trebuie avute în vedere de participanţii la procesul civil, atât de părţile implicate, cât şi de instanţa de judecată şi anume termenul pentru formularea plângerii prealabile, procedură prevăzută de lege ca o condiţie pentru exercitarea dreptului la acţiune şi termenul de introducere a acţiunii la instanţa de contencios administrativ competentă.
Astfel, conform prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
Procedând la verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte a constatat faptul că la data de 14 octombrie 2009 recurentul-reclamant s-a adresat instanţei de contencios administrativ, considerându-se vătămat într-un drept recunoscut de lege, fără a urma procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul administrativ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul întrucât a constatat faptul că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a legii, în sensul că a considerat a fi necesară procedura prealabilă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 prevăd expres această procedură, excepţia de la această procedură fiind prevăzută în alin. (5) din textul invocat, respectiv în cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a funcţionarilor publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 2 alin. (2) şi la art. 4, situaţie în care nu se afla reclamanta.
Raportându-se la dispoziţiile legale în vigoare la data introducerii acţiunii, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte a constatat faptul că reclamantul nu s-a adresat cu o plângere prealabilă autorităţii emitente a actului contestat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, procedură prevăzută de dispoziţiile art. 7 din actul normativ arătat, motiv pentru care cererea reclamantului va fi respinsă ca inadmisibilă.
În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că lipsa parcurgerii procedurii prealabile, contrar celor reţinute de instanţa de fond, este o cauză de inadmisibilitate a acţiunii.
Având în vedere că realizarea procedurii prealabile este o procedură obligatorie şi o condiţie de admisibilitate a acţiunii la instanţa de contencios administrativ, soluţia adoptată în cauză de către instanţa de fond este legală, recursul fiind neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.G. împotriva sentinţei nr. 78/CA din 29 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5321/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5323/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
