ICCJ. Decizia nr. 5403/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5403/2010
Dosar nr. 133/54/2010
Şedinţa publică de la 3 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 06 ianuarie 2010 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A.C. şi D.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor – Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001 şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâţilor să emită şi să comunice decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova în termen de 90 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu plata daunelor cominatorii de 1.000 RON/zi de întârziere, până la emiterea deciziei, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin dispoziţia nr. 10390 din 24 iunie 2005, emisă de Primarul Municipiului Craiova, s-a propus acordarea de despăgubiri, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamanţi, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, situat în Craiova.
S-a arătat că dispoziţia nr. 10390/2005 a rămas definitivă şi a fost înaintată Secretariatului Comisiei Centrale împreună cu întreaga documentaţie ce a stat la baza emiterii acesteia, dosarul fiind înregistrat la Comisia Centrală sub nr. 12565/CC la data de 12 aprilie 2006, fără însă a fi fost soluţionat până la data înregistrării acţiunii.
Au susţinut reclamanţii că nesoluţionarea dosarului după trecerea unei perioade de peste 4 ani de la emiterea dispoziţiei nr. 10390/2005 este nejustificată, astfel că interesul promovării prezentei acţiuni este unul legitim şi urmăreşte obligarea pârâţilor la respectarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, Titlul VII.
Prin întâmpinarea depusă în cauză, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 10390/2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova, formulând şi o cerere de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Craiova, prin Primar, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La rândul său, pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că în cursul procedurii administrative privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este învestită cu emiterea deciziei conţinând titlul de despăgubire.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 151 din data de 22 martie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamanţilor şi a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită titlul de despăgubire conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respingând capătul de cerere privind acordarea de daune cominatorii.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au început procedura de recuperare a bunului lor ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2002, că autoritatea locală cu competenţe în materia stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv s-a pronunţat la 24 iunie 2005, iar deşi dosarul a fost înaintat autorităţilor pârâte la 12 aprilie 2006, până la data sesizării instanţei (ianuarie 2010) dosarul reclamanţilor nu fusese analizat.
Prima instanţă a apreciat că, în speţă, comportamentul pârâtei Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor este de natură a încălca prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1, prin depăşirea unui termen rezonabil de soluţionare a dosarului reclamanţilor şi încălcării obligaţiei statului de a respecta dreptul de proprietate al acestora.
Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, cu motivarea că, aşa cum rezultă din atribuţiile legale ale acestei instituţii, nu există identitate între debitorul obligaţiei ce face obiectul pretenţiei reclamantei şi această pârâtă.
Instanţa de fond a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 10390/2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova, precum şi cererea de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Craiova, arătând că nu poate face obiectul excepţiei de nelegalitate un act administrativ supus cenzurii, controlului tutelar şi analizei de către însăşi Comisia Centrală în cadrul procedurii prevăzute de lege, ce nu poate reprezenta un mijloc incidental de apărare, iar, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, a apreciat că răspunderea subsidiară a Primarului nu poate fi antrenată în prezentul cadru procesual.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a respins ca inadmisibilă excepţia de nelegalitate a dispoziţiei nr. 10390/2005 emisă de Primăria Municipiului Craiova, dispoziţie emisă cu încălcarea art. 3 alin. (1) lit. a) raportat la art. 2 alin. (1) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, ce reprezintă act administrativ, având strânsă legătură cu fondul pretenţiilor reclamanţilor, şi că, în mod nelegal, nu s-a pronunţat asupra cererii de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Craiova.
Sub aspectul obligării Comisiei Centrale la emiterea deciziei cu motivarea încălcării principiului procesului rezonabil consideră recurenta-pârâtă că în mod netemeinic instanţa de fond a statuat o astfel de obligaţie, neţinând cont de aspectele obiective şi procedura complexă privind soluţionarea dosarului de despăgubire al reclamanţilor şi cu ignorarea prevederilor deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor care stabileşte, ca şi principiu, trimiterea dosarelor la evaluator în ordinea înregistrării lor.
A mai susţinut recurenta caracterul justificat al refuzului de soluţionare a dosarului reclamanţilor în condiţiile în care dosarul aferent dispoziţiei nr. 10390/2005 a fost transmis şi înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale, fiind analizat şi în privinţa legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, prilej cu care au fost constatate aspectele în temeiul cărora fost invocată excepţia de nelegalitate a dispoziţiei amintite.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în concluziile scrise, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Intimaţii-reclamanţi au supus controlului instanţei de contencios administrativ refuzul nejustificat al autorităţii administrative de a elibera actul administrativ, respectiv decizia reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul situat în municipiul Craiova, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubire fiindu-le recunoscută prin dispoziţia nr. 10390 din 24 iunie 2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova.
Prin această dispoziţie a fost soluţionată notificarea înregistrată sub nr. 316/N/2002.
Motivul de recurs ce vizează cererea de sesizare a instanţei de contencios administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a dispoziţiei nr. 10390 din 24 iunie 2005, emisă de Primarul Municipiului Craiova, nu poate fi reţinut.
Cu privire la excepţia de nelegalitate invocată, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral indiferent de data acestuia, poate fi cercetată oricând în cursul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. În acest caz, instanţa, constatând că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheierea motivată instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze şi suspendă cauza.
Din interpretarea prevederii legale enunţate rezultă că excepţia de nelegalitate poate avea ca obiect numai actele administrative unilaterale supuse regimului contenciosului administrativ, altfel spus, acele acte administrative unilaterale susceptibile de a fi supuse controlului de legalitate în temeiul Legii nr. 554/2004 şi pe calea unei acţiuni directe.
Nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate actele unilaterale care fie nu au natură juridică administrativă, fie sunt exceptate de la controlul exercitat pe calea contenciosului administrativ în temeiul art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, actele autorităţilor publice care privesc relaţia cu Parlamentul, actele de comandament cu caracter militar şi actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Prin urmare, dispoziţia prin care entitatea deţinătoare soluţionează o notificare privind restituirea unui imobil preluat abuziv, în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind supusă contestaţiei la secţia civilă a Tribunalului, conform art. 26 din actul normativ menţionat, nu poate fi cenzurată pe calea contenciosului administrativ nici prin acţiune directă, nici prin intermediul excepţiei de nelegalitate.
Nu este întemeiată nici critica recurentei privind absenţa pronunţării instanţei de fond asupra cererii de chemare în garanţie a Primăriei Municipiului Craiova, întrucât această cerere a fost dezbătută la data de 22 februarie 2010, instanţa de fond pronunţându-se prin încheierea de la acea dată, motivat, în sensul respingerii cererii.
Analizând punctual motivele invocate de recurentă pentru justificarea refuzului său de finalizare a procedurii administrative cu care a fost învestită, Înalta Curte constată că sunt nefondate.
Reclamanţii au început procedurile de recuperare a bunului sau contravalorii acestuia prin notificarea formulată în anul 2002, iar dosarul cu dispoziţia de acordare a despăgubirilor, împreună cu documentaţia aferentă, a fost înregistrat sub nr. 12565/CC la data de 12 aprilie 2006.
Intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparaţiilor pentru imobilul preluat abuziv, conferă consistenţă concluziei la care a ajuns instanţa de fond, în sensul încălcării principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, normele interne cuprinse în legislaţia primară şi secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate şi aplicate într-un sens care să nu concorde cu dreptul la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 parag. 1 din Convenţie ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil şi aplicabil nu numai în procedura judiciară, ci şi în cadrul procedurii administrative şi, de asemenea, în etapa executării hotărârilor sau deciziilor definitive.
Soluţionarea cauzelor în mod imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil constituie şi un element al dreptului la o bună administrare, drept fundamental al cetăţeanului Uniunii Europene, consacrat în art. 41 al Cartei proclamate solemn la data de 07 decembrie 2000 de către Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene.
Complexitatea etapelor procedurale poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare, a unei totale pasivităţi a autorităţii publice, în condiţiile în care din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că la pronunţarea prezentei hotărâri s-a emis decizia solicitată.
De aceea, Înalta Curte constată că sentinţa primei instanţe nu este criticabilă nici sub aspectul pretinsei ignorări a regulilor de stabilire a ordinii de soluţionare a dosarelor, prevăzute în decizia nr. 2815/2008
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul de faţă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinţei civile nr. 151 din data de 22 martie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5402/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 5406/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
