ICCJ. Decizia nr. 5416/2010. Contencios

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 5416/2010

Dosar nr. 12103/54/2007

Şedinţa publică din 6 decembrie 2010

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC "R." SA Craiova a chemat în judecată pe pârâtul M.M.G.A. - A.F.M. solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea deciziei de impunere din 11 ianuarie 2007, a raportului de inspecţie fiscală din aceeaşi dată, precum şi a deciziei din 7 martie 2007, acte administrative emise de A.F.M.

Pârâta A.F.M. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei (Dosar nr. 1210/54/2007).

Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 189 din 25 mai 2007, a admis în parte acţiunea, a anulat Decizia de impunere din 11 ianuarie 2007, raportul de inspecţie fiscală din aceeaşi dată şi Decizia din 7 martie 2007 emise de A.F.M., cu privire la sumele de 64.667 RON, reprezentând obligaţie pentru anul 2002, 101.940 RON, reprezentând dobândă aferentă acestei obligaţii, 22.300 RON, cu titlu de penalităţi aferente acestei obligaţii, precum şi de 298.884 RON, cu titlu de obligaţie stabilită pentru anul 2003, 261.843 RON, cu titlu de dobânzi aferente acestei din urmă obligaţii şi 46.866 RON, reprezentând penalităţi aferente acestei din urmă obligaţii.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

În raport de prevederile art. 2 din Legea nr. 73/2000, de cele ale Legii nr. 72/1996 şi ale Legii nr. 500/2002, Fondul pentru Mediu este un fond special extrabugetar, care nu are acelaşi regim cu fondurile bugetare, astfel că, până la intrarea în vigoare a OUG nr. 196/2005, dreptul A.F.M. de a stabili obligaţiile datorate de agenţii economici se prescrie în termen de 3 ani; ca atare, în speţă, este prescris dreptul pentru anii 2001 - 2002, perioadă supusă controlului efectuat la reclamantă.

În plus, instanţa a avut în vedere faptul că OG nr. 11/1996 prevede termenul de prescripţie de 3 ani pentru alte creanţe bugetare decât cele provenite din impozite, taxe şi alte contribuţii, stabilite potrivit legii.

Curtea a arătat că a fost stabilită în sarcina reclamantei obligaţia de plată a contribuţiei în procent de 3%, contrar principiului "poluatorul plăteşte", care s-a regăsit doar în forma iniţială a Legii nr. 73/2002, fiind eliminat ulterior, prin modificările aduse acestui act normativ prin OUG nr. 93/2001, aprobată prin Legea nr. 293/2002.

Împotriva acestei sentinţe părţile au declarat recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 567 din 14 februarie 2008, a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În considerentele deciziei, instanţa de control judiciar a arătat faptul că organele de control au stabilit obligaţii suplimentare în sarcina reclamantei, care au reprezentat contribuţia de 3% şi accesoriile aferente, pentru perioada 7 iunie 2002 - 31 august 2006, calculate prin raportul de inspecţie fiscală din 11 ianuarie 2007.

Potrivit prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, veniturile acestui fond se constituie, între altele, din cota de 3% din veniturile încasate de agenţii economici colectori sau valorificatori de deşeuri feroase şi neferoase.

Referitor la natura Fondului pentru Mediu, la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 93/2001, se precizează că acesta se gestionează şi se utilizează în conformitate cu dispoziţiile acestei legi şi ale Legii nr. 72/1996 privind finanţele publice, astfel că a fost înlăturată formularea anterioară a legii, care reţinea că Fondul avea o natură extrabugetară.

Instanţa de control judiciar a arătat că prevederile Legii nr. 72/1996 şi, ulterior, ale Legii nr. 500/2002 s-au aplicat şi, respectiv, se aplică, între altele, şi bugetelor fondurilor speciale, precum şi bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii.

Înalta Curte a concluzionat în sensul că Fondul pentru Mediu face parte din bugetul general consolidat, iar veniturile sale au natura unor venituri bugetare, în înţelesul dat la art. 2 pct. 42 din Legea nr. 500/2002, motiv pentru care îi sunt aplicabile şi dispoziţiile OG nr. 11/1996 şi OG nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare iar, în prezent, prevederile generale ale C. proCod Fiscal, care au menţionat în mod constant un termen de prescripţie de 5 ani pentru dreptul organelor fiscale de a stabili obligaţii de acelaşi gen în sarcina contribuabililor.

Ca atare, cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmând ca instanţa să verifice apărările de fond şi pentru perioada în care s-a reţinut că ar fi intervenit prescripţia dreptului, dar şi să cerceteze motivele invocate în recursul reclamantei, ca apărări de fond.

În fond după casare, cauza a fost înregistrată la Curtea Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 1210.3/54/2007.

Reclamanta a depus la dosar o precizare la acţiunea introductivă de instanţă prin care a invocat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, în sensul încălcării Tratatului Comunităţii Europene (art. 174 - 176) ce statuează principiul potrivit căruia costurile depoluării sunt suportate de poluator şi nu de cel care depoluează, dar şi a Actului Unic European (art. 130 R alin. (2)) şi ale unor Directive ce transpun politica de mediu adoptată de Comunitate. Reclamanta a susţinut că art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, astfel cum era reglementată înainte de apariţia OUG nr. 86/2003, încalcă dispoziţiile Declaraţiei de la Rio, adoptată de Conferinţa O.N.U. despre mediu şi dezvoltare. În consecinţă, reclamanta a solicitat înlăturarea aplicării textului de lege indicat şi prin prisma respectării principiului ierarhiei actelor normative, reglementat de Legea nr. 24/2000.

Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 333 din 1 octombrie 2009, a respins acţiunea reclamantei.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Ca urmare a faptul că în primul ciclu procesual instanţa de fond a înlăturat obligaţiile fiscale care reprezentau contribuţii la Fondului pentru Mediu ce reveneau în sarcina reclamantei pe perioada iunie 2002 - 30 septembrie 2003, ca efect al prescripţiei de 3 ani, în această fază procesuală, curtea de apel a analizat susţinerile cuprinse în contestaţia reclamantei doar cu privire la această perioadă.

Judecătorul fondului a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă, din care rezultă faptul că, în perioada iunie 2002 - septembrie 2003, SC "R." SA Craiova datora A.F.M. suma de 470.975 RON, aşa cum a fost consemnată şi în anexa nr. 8 a raportului de inspecţie fiscală din 11 ianuarie 2007. Însă, expertul contabil a apreciat că la această sumă au fost calculate fără bază legală accesorii de 430.919 RON, din care 362.282 RON dobânzi şi 68.637 RON penalităţi, rezultând, astfel, o datorie totală de 731.712 RON.

Prima instanţă a considerat că, în mod greşit, expertul contabil a înlăturat din suma datorată valoarea accesoriilor pe considerentul că Legea nr. 73/2000 - în forma în vigoare până la data de 2 octombrie 2003 - prevedea doar amenzi în cazul neplăţii sumelor datorate, iar nu dobânzi şi penalităţi.

Curtea de apel a arătat că susţinerea reclamantei, în sensul că art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000 ar încălca normele comunitare, respectiv art. 174 - 176 Tratatul CE, este nefondată, întrucât în perioada în care prevederile legale arătate erau în vigoare se aplicau dispoziţiile Constituţiei nerevizuite, care statuau, în art. 20 alin. (2), prevalenţa dreptului internaţional doar în ceea ce priveşte drepturile omului, astfel încât nu exista obligaţia de a pune în acord norma internă cu cea comunitară în această materie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, care a solicitat modificarea sa, în sensul admiterii acţiunii.

În dezvoltarea căii de atac, care nu a fost structurată pe motive de recurs, după cum impun prevederile art. 302¹ alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentinţa atacată:

1) Instanţa de fond nu s-a pronunţat pe toate motivele de anulare a actelor administrative contestate, ca urmare a interpretării greşite a primei decizii de casare.

Pe acest aspect, recurenta arată că Înalta Curte a admis şi recursul societăţii, urmând ca instanţa de rejudecare să cerceteze motivele invocate în recurs ca apărări de fond.

În concret, recurenta se referă la: încălcarea principiului "poluatorul plăteşte", în reglementarea art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000 (înainte de modificarea textului prin OUG nr. 86/2003); efectuarea inspecţiei fiscale de mai multe ori pentru aceeaşi perioadă; greşita imputare a plăţii, în sensul că sumele au fost imputate asupra unor debite stabilite pentru perioada anilor 2002 - 2003.

2) Pe de altă parte, recurenta a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293/15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare).

În opinia recurentei, textul anterior indicat contravine dispoziţiilor art. 11, art. 20 şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României, în forma nerevizuită.

Sub acest aspect, recurenta consideră că nu se poate reţine o situaţie de impunere echitabilă dacă subiectul de drept fiscal este obligat să plătească o taxă care înlătură prejudiciul prezumat de mediu, iar cel care deţine bunurile producătoare de poluare nu are în sarcina sa o asemenea obligaţie.

Ca atare, recurenta apreciază că poluatorul este în situaţia de a nu plăti, iar cel care "depoluează" este obligat să plătească o taxă stabilită ca o cotă din veniturile realizate din această activitate.

Această situaţie echivalează cu încălcarea oricărui principiu de drept fiscal, ceea ce determină lipsirea de fundament a impunerii fiscale.

În fine, recurenta susţine că valoarea contribuţiei şi lipsa posibilităţii de deducere fiscală a acesteia, ca urmare a inexistenţei vreunei reglementări specifice, conduc la disproporţionalitatea sarcinii şi la incapacitatea contributivă a celui obligat la plată.

Pe această idee, au fost invocate considerentele Deciziei nr. 3/1994 pronunţată de Curtea Constituţională.

Pe de altă parte, recurenta a evocat cauza "T. contra României" a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi principiul 16 al Declaraţiei de la Rio, conform căruia "poluatorul plăteşte".

În plus, recurenta consideră că sunt încălcate dispoziţiile art. 11 din Constituţie, întrucât, chiar în condiţiile în care nu s-ar reţine nerespectarea normelor comunitare, sunt aplicabile tratatele şi convenţiile internaţionale.

În concepţia recurentei, în ceea ce priveşte art. 20 din Constituţie, este, cel puţin, discutabil dacă sfera de aplicare a textului în discuţie, considerat neconstituţional, corespunde sintagmei "drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor" sau dacă, altfel spus, este încălcat dreptul de proprietate prin stabilirea unei astfel de contribuţii fiscale cu nerespectarea dispoziţiilor Legii fundamentale.

De asemenea, recurenta este de părere că, şi în situaţia în care nu s-ar pune problema ca norma aflată în litigiu să contravină dispoziţiilor constituţionale, aceasta trebuie înlăturată de la aplicare pentru motive ce ţin de contradicţiile rezultate din interpretarea actelor normative din dreptul intern. Pornind de la premisa că este în discuţie modalitatea de reglementare şi aplicare a unei sarcini fiscale, trebuie precizat faptul că sunt încălcate principiile dreptului fiscal, în special, principiul legalităţii în materie fiscală şi principiul securităţii juridice.

În opinia recurentei, acest ultim principiu presupune cel puţin elaborarea unor norme juridice clare şi nu, aşa cum este cazul în speţă, unor norme contradictorii, care să conducă la posibilitatea de a fi urmărită şi înţeleasă sarcina fiscală ce revine contribuabilului.

O altă critică a recurentei se referă la faptul că Garda de Mediu a realizat mai multe controale, în urma cărora a încheiat procese-verbale, din care rezultă că au fost plătite integral obligaţiile de mediu, în toată această perioadă.

Cu titlu exemplificativ, este invocat procesul-verbal din 23 august 2006, care concluzionează, în mod categoric că, la data respectivă, societatea "figurează cu un plus de 114,61 RON noi, deci, faţă de A.F.M. nu înregistrează restanţe nici în ceea ce priveşte depunerea declaraţiilor, nici a plăţilor aferente, fără a lua în considerare perioada menţionată mai sus."

În plus, recurenta consideră că, pentru perioada 2003 - 2006, s-a constatat deja de către A.F.M. că nu există restanţe în privinţa plăţilor.

La termenul de judecată din 7 mai 2010, recurenta-reclamantă a depus la dosar note de şedinţă şi a precizat faptul că renunţă la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare).

În subsidiar, aceeaşi parte a solicitat instanţei de control judiciar să se pronunţe asupra recursului de faţă, cu luarea în considerare a susţinerilor realizate în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate anterior arătate ca fiind apărări de fond, în raport de Decizia nr. XXI/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul de judecată din data de 18 iunie 2010, recurenta SC "R." SA a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu întrebări preliminare, în temeiul art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fostul art. 234 TCE), ratificat de România prin Legea nr. 257/2005, şi art. 2 din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unor declaraţii, în baza prevederilor art. 35 parag. 2 din Tratat.

Recurenta a susţinut că cererea de adresare a întrebărilor preliminare este admisibilă, întrucât sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană, şi anume: existenţa unui litigiu pendinte pe rolul Înaltei Curţi, cererea este motivată, oferă toate informaţiile necesare şi este pertinentă pentru soluţionarea cauzei.

Intimata A.F.M. a depus la dosar note scrise în care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curţii de la Luxemburg cu întrebările preliminare formulate de recurentă.

La termenul de judecată din data de 1 octombrie 2010, Înalta Curte a pus în discuţia părţii prezente cererea de adresare a întrebărilor preliminare, iar susţinerile acesteia au fost consemnate în practicaua încheierii de şedinţă de la aceea dată.

La data de 15 octombrie 2010, Înalta Curte a apreciat că nu se impune sesizarea acestei instanţe cu întrebările preliminare formulate de recurentă, pentru următoarele considerente:

Recurenta a formulat o cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

- dacă principiul "poluatorul plăteşte", reglementat în art. 191 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi în art. 15 din Directiva 2006/12/CE, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale care permite administraţiei publice să impună o taxă în sarcina întreprinzătorilor privaţi care nu desfăşoară activităţi cu efect de poluare a mediului, ci, dimpotrivă, exercită activităţi depoluante, de colectare şi valorificare de deşeuri, feroase şi neferoase;

- dacă acelaşi principiu se opune reglementării naţionale care impune o taxă de tipul celei anterior descrise, justificat de necesitatea finanţării unui instrument economico-financiar destinat susţinerii şi realizării obiectivelor de mediu, în scopul aderării la Uniunea Europeană, în conformitate cu normele şi standardele de mediu naţionale şi internaţionale;

- dacă Acordul European din 1 februarie 1993 (art. 70, art. 81, art. 115, art. 117, art. 119) obligă România la implementarea unei legislaţii care să respecte principiile şi normele dreptului comunitar în domeniile descrise de Acord, mai ales când respectivele acte normative sunt justificate de autorităţi prin satisfacerea cerinţelor de aderare.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fostul art. 234 TCE), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la.

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii;

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăşte în cel mai scurt termen.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare, prevăzută de art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană (fostul art. 234 TCE), conferă instanţelor naţionale mijloacele de a asigura o interpretare şi o aplicare uniformă a acestui drept în toate statele membre. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor, precum şi cu privire la validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Cu alte cuvinte, această procedură conferă instanţelor naţionale dreptul să adreseze întrebări Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, iar aceste întrebări trebuie să se refere la interpretarea sau validitatea unei norme comunitare.

Numai judecătorul naţional decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului pendinte.

În speţa de faţă, recurenta a solicitat adresarea unor întrebări preliminare Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar instanţei îi revine rolul de a aprecia dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

Instanţele naţionale pot să ceară Curţii de la Luxemburg să interpreteze dreptul comunitar, în contextul motivelor de drept expuse (C-6/64, Costa c. Enel).

Condiţia este îndeplinită în cauză, întrucât s-a pus în discuţie interpretarea prevederilor art. 191 alin. (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi art. 15 din Directiva nr. 2006/12/CE.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este autoritate jurisdicţională, în sensul art. 267 din Tratatul privind Uniunea Europeană, îndreptăţită să adreseze întrebări preliminare.

Sunt îndeplinite criteriile statuate de instanţa europeană: autoritate stabilită prin lege, permanentă şi independentă, cu jurisdicţie obligatorie, ale cărei proceduri implică respectarea principiului contradictorialităţii, hotărârile pronunţate sunt obligatorii pentru părţi.

Hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu sunt supuse niciunei căi de atac în dreptul intern.

Instanţele judecătoreşti au dreptul de a aprecia pertinenţa întrebării trimise Curţii europene în soluţionarea cauzei aflate pe rol.

În speţa de faţă, Înalta Curte are de soluţionat, în cadrul acestei cereri, o problemă prealabilă.

Obiectul acţiunii deduse judecăţii îl constituie anularea unor acte administrative prin care s-a stabilit în sarcina de plată a recurentei-reclamante a unor sume reprezentând obligaţii la bugetul Fondului pentru Mediu, aferente perioadei 29 iunie 2001 - 31 august 2006.

Ca atare, faptele sunt anterioare datei de 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană.

Verificând jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg, Înalta Curte constată că, în cauza Y. (C-302/04, Y. KFT c. J. V.), instanţa a pronunţat o hotărâre preliminară pe acest aspect.

Astfel, prin hotărârea din 10 ianuarie 2006, Curtea a apreciat că nu are competenţa să interpreteze Tratatul în condiţiile în care faptele sunt anterioare aderării unui stat la Uniunea Europeană.

În cauza anterior individualizată, instanţa maghiară a considerat că este necesară adresarea unei întrebări preliminare Curţii, întrucât Directiva nr. 93/13/CEE, invocată de părţi, fusese transpusă anterior datei aderării la Uniunea Europeană, dar după intrarea în vigoare a Tratatului de asociere între Ungaria şi CEE.

În concret, instanţa maghiară a adresat 3 întrebări preliminare.

Primele două au avut ca obiect interpretarea Directivei 93/13/CEE.

Prin cea de a treia, s-a solicitat Curţii să răspundă dacă:

"Din punct de vedere al aplicării dreptului are vreo relevanţă faptul că litigiul de fond s-a născut anterior aderării Republicii Ungare la Uniunea Europeană?”.

Curtea a decis că nu are competenţa să răspundă la primele două întrebări.

Instanţa europeană a stabilit că poate interpreta Directiva numai de la data aderării statului la Uniunea Europeană.

În motivarea soluţiei, Curtea a nominalizat cauza A. şi W.-A., C-321/1997, Rec. p. I-1355, parag. 31.

Avându-se în vedere toate aceste argumente, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cât şi din oficiu, în baza art. 304¹ C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În urma controlului efectuat în perioada 18 septembrie 2006 - 27 noiembrie 2006 cu privire la modul de evidenţiere, calcul şi virare a obligaţiilor recurentei-reclamante faţă de bugetul Fondului pentru Mediu, în intervalul de timp 29 iunie 2002 - 31 august 2006, A.F.M. a constatat că:

- pentru perioada 7 iunie 2002 - 2 octombrie 2002, societatea recurentă datorează o contribuţie de 3% din veniturile încasate de agenţii economici colectori sau valorificatori de deşeuri feroase şi neferoase, în temeiul Legii nr. 73/2000, cu modificările şi completările aduse prin OUG nr. 93/2001, al prevederilor OG nr. 11/1996, ale Legii nr. 108/1996, ale OG nr. 61/2002 şi ale OG nr. 92/2003;

- pentru perioada 3 octombrie 2002 - 31 august 2006, societatea recurentă datorează o contribuţie de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor feroase şi neferoase, în temeiul Legii nr. 73/2000, cu modificările şi completările aduse prin OUG nr. 86/2003, OUG nr. 96/2005, OG nr. 61/2002 şi OG nr. 92/2003;

Conform acestor constatări, a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală din 11 ianuarie 2007, prin care s-a reţinut că recurenta datorează următoarele sume:

- pentru anul 2002: 64.667 RON, cu titlu de obligaţii fiscale, 101.940 RON, cu titlu de dobânzi şi penalităţi în sumă de 22.300 RON;

- pentru anul 2003: 298.884 RON, cu titlu de obligaţii fiscale, 261.843 RON, cu titlu de dobânzi şi penalităţi în sumă de 46.866 RON;

- pentru anul 2004: 34.131 RON, cu titlu de obligaţii fiscale, 19.672 RON, cu titlu de dobânzi şi penalităţi în sumă de 2.689 RON;

- pentru anul 2005: 88.757 RON, cu titlu de obligaţii fiscale, 4.387 RON, cu titlu de dobânzi şi penalităţi în sumă de 4.081 RON;

- pentru anul 2006: 108.248 RON, cu titlu de obligaţii fiscale şi 13.565 RON, cu titlu de dobânzi.

Pe baza raportului de inspecţie fiscală anterior arătat, a fost emisă Decizia de impunere din 11 ianuarie 2007, prin care s-a stabilit în sarcina de plată a recurentei obligaţii bugetare, pentru perioada 7 iunie 2002 - 31 august 2006, în sumă totală de 1.111.530 RON, din care:

- 594.687 RON - debit reprezentând cota de 3% din veniturile încasate de agenţii economici colectori/valorificatori de deşeuri feroase şi neferoase, cota de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor metalice, feroase şi neferoase, de către deţinătorii de astfel de deşeuri, contribuţia datorată pentru emisiile de poluanţi în atmosferă;

- 516.843 RON - majorări de întârziere (dobânzi şi penalităţi) - a se vedea Dosar nr. 1210/54/2007.

Prin Decizia din 7 martie 2007, A.F.M. a respins contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere mai sus indicate (Dosar nr. 1210/54/2007).

Critica recurentei referitoare la faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat pe toate motivele de anulare a actelor administrative contestate, ca urmare a interpretării greşite a primei decizii de casare, este fondată.

Însă, în cauză devin incidente prevederile art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă.

Or, în litigiul de faţă a fost pronunţată Decizia nr. 567 din 14 februarie 2008, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursurile, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Aşadar, suntem în prezenţa unui al doilea recurs care urmează să fie soluţionat în sensul respingerii sale.

Instanţa de control judiciar nu poate primi critica recurentei în sensul că devine incident principiul "poluatorul plăteşte", consacrat de Declaraţia de la Rio cu privire la mediu şi dezvoltare din 1992.

În mod concret, principiul nr. 16 al acestui document internaţional arată că autorităţile naţionale trebuie să facă eforturi pentru a promova internalizarea costurilor pentru protecţia mediului şi utilizarea instrumentelor economice, luând în considerare abordarea conform căreia, în principiu, poluatorul trebuie să suporte costul poluării, cu preocuparea cuvenită pentru interesul public şi fără a distorsiona comerţul şi investiţiile internaţionale (a se vedea Dosarul nr. 1210/54/2007).

În acest context, trebuie remarcat faptul că Declaraţia de la Rio conţine o serie de principii proclamate de Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite despre Mediu şi Dezvoltare, întrunită la Rio de Janiero, între 3 - 14 iunie 1992.

Aşadar, acest instrument internaţional nu stabileşte decât nişte reguli esenţiale în materie, care ar trebui să fie implementate în legislaţiile naţionale.

Un argument în sprijinul acestei interpretări este acela al conţinutului principiului nr. 16, anterior amintit.

Cu alte cuvinte, trebuie subliniat faptul că statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite ar trebui să aplice, în principiu, regula "poluatorul plăteşte" prin normele interne pe care le adoptă în acest domeniu.

Utilizarea sintagmei "în principiu" conduce la ideea că statele membre pot stabili şi alte reguli în protecţia mediului, cum este şi în situaţia de faţă.

Mai precis, este vorba despre o lege specială: art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare în M. Of. nr. 889 din 9 decembrie 2002), care precizează că veniturile Fondului pentru Mediu se constituie din: a) o cotă de 3% din veniturile încasate de agenţii economici colectori sau valorificatori de deşeuri feroase şi neferoase.

Pe de altă parte, recurenta a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare).

În opinia recurentei, textul anterior indicat contravine dispoziţiilor art. 11, art. 20 şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României, în forma nerevizuită.

Ulterior, recurenta-reclamantă a depus la dosar note de şedinţă şi a precizat faptul că renunţă la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000, modificată prin OUG nr. 93/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 293 din 15 mai 2002 (devenit art. 8, după republicare).

În subsidiar, aceeaşi parte a solicitat instanţei de control judiciar să se pronunţe asupra recursului de faţă, cu luarea în considerare a susţinerilor realizate în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate anterior arătate ca fiind apărări de fond.

Înalta Curte consideră că cererea recurentei de a se cerceta argumentele care constituie fundamentul excepţiei de neconstituţionalitate, sub forma unor apărări de fond, nu poate fi primită, întrucât această echivalează, în realitate, cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, la care partea a renunţat.

În plus, instanţa de control judiciar constată că recurenta, prin apărătorul său, a revenit la poziţia procesuală iniţial adoptată, cu ocazia concluziilor orale, la ultimul termen de judecată, în sensul că a invocat din nou excepţia de neconstituţionalitate: instanţa de recurs nu a luat-o în considerare, întrucât a fost formulată la momentul acordării cuvântului pe fondul cererii de recurs, ceea ce nu poate fi primit.

În altă ordine de idei, potrivit susţinerilor recurentei, inspectorii părţii adverse ar fi trebuit să încalce principiul neretroactivităţii legii, respectiv să aplice, pentru perioada 7 iunie 2002 - 2 octombrie 2003, un act normativ care a intrat ulterior în vigoare, şi anume OUG nr. 86/2003, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, aplicabilă începând cu data de 3 octombrie 2003 (în condiţiile în care România nu era stat membru al Uniunii Europene, la acea dată).

De menţionat faptul că, pentru perioada anterior arătată, s-au aplicat prevederile legale în vigoare la acel moment, respectiv:

- art. I pct. 4 din Legea nr. 293/2002 privind aprobarea OUG nr. 93/2001;

- art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru Mediu, republicată.

Pe de altă parte, Înalta Curte consideră că este nefondată şi critica referitoare la faptul că inspecţia fiscală s-a efectuat de mai multe ori pentru aceeaşi perioadă, ceea ce contravine art. 103 alin. (3) C. proCod Fiscal

Pe acest aspect, instanţa de control judiciar constată că A.F.M. este singura instituţie abilitată să efectueze inspecţie fiscală cu privire la obligaţiile aferente Fondului pentru Mediu, neexistând nicio reglementare legală prin care să se stabilească în sarcina altei instituţii a statului atribuţii în acest domeniu.

De asemenea, este nefondată critica recurentei în legătură cu greşita imputare a plăţii, în sensul că sumele au fost imputate asupra unor debite stabilite pentru perioada anilor 2002 - 2003, întrucât partea în cauză a făcut doar nişte afirmaţii, fără să indice în concret temeiurile legale avute în vedere.

În consecinţă, din cele anterior expuse, rezultă că sunt nefondate criticile recurentei, ce pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. iar, în speţă, nu există motive de ordine publică care să poată fi reţinute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 şi art. 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de SC "R." SA Craiova împotriva Sentinţei nr. 333 din 1 octombrie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2010.

Procesat de GGC - AA

← ICCJ. Decizia nr. 5415/2010. Contencios. Contestaţie act...		ICCJ. Decizia nr. 5417/2010. Contencios. Anulare act... →

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

ICCJ. Decizia nr. 5271/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5278/2010. Contencios ICCJ. Decizia nr. 5404/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5415/2010. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5417/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs ICCJ. Decizia nr. 5420/2010. Contencios. Comunicare informaţii de interes public (Legea Nr.544/2001). Recurs ICCJ. Decizia nr. 5421/2010. Contencios ICCJ. Decizia nr. 5424/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs