ICCJ. Decizia nr. 5271/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5271/2010
Dosar nr.3213/2/2009
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin Sentinţa nr. 850 din 16 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii: M.M.L., C.M.E., P.R., M.A., P.G.C., L.Z., S.B.B., P.M.N., D.M., G.C., N.G., C.L.A., P.A.I., P.C.L., S.D.I., I.V.M., A.D.I.A. şi M.M. prin, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.S., prin care au solicitat obligarea acesteia la acordarea şi plata drepturilor băneşti reprezentând suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază, în baza dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, republicată, începând de la încadrarea în muncă a acestora şi până la data pronunţării hotărârii, sume actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, pentru fiecare dintre reclamanţi precum şi la plata dobânzii legale cf. OG nr. 9/2000.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a avut în vedere la pronunţarea sentinţei, Decizia nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 880/16.12.2009), prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, republicată, s-a stabilit că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii-reclamanţi au susţin, în esenţă, că soluţia instanţei de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens, au arătat că la dosarul cauzei există centralizatorul privind calculul sumelor reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare cuvenit funcţionarilor publici, act întocmit la data de 31 martie 2009 şi semnat de conducerea instituţiei, şi reprezintă clar voinţa acestora de a acorda aceste suplimente.
În opinia recurenţilor, legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea acestor suplimente, respectiv prestarea muncii efective de către funcţionarii publici, singurul criteriu aplicabil şi posibil în materie.
Mai susţin recurenţii-reclamanţi că neacordarea acestor drepturi reprezintă un act de discriminare în raport cu funcţionarii publici cărora li s-au acordat aceste drepturi, în acest sens fiind depusă la dosar practică judiciară.
A fost criticată soluţia instanţei de fond şi în ce priveşte încălcarea dreptului privind accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţia României, prin aplicarea în mod greşit a prevederilor Deciziei nr. 20 din 21 septembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
"Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază.
b) sporul pentru vechime în muncă.
c) suplimentul postului.
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004 - 2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea I din Capitolul 5 intitulat "Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenţii-reclamanţi solicită plata drepturilor în calitate de funcţionari publici în cadrul agenţiei intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurenţilor şi a obliga autoritatea să le acorde suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment de la data încadrării, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
O asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Drepturile solicitate prin acţiune nu sunt drepturi de creanţă şi, prin urmare, nu se circumscriu noţiunii de "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că "o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza F.-M.G.şi alţii împotriva Spaniei).
De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a afirmat că o creanţă nu poate fi considerată ca având valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmată printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (K. împotriva Slovaciei, §52; C. împotriva României, §49).
Or, în cauză nu se poate reţine că există o "bază suficientă în dreptul intern", atâta timp cât nu este posibilă din punct de vedere legal cuantificarea celor două suplimente, iar în jurisprudenţa unitară a Instanţei Supreme s-a reţinut că, în actualul cadru legislativ, nu este posibilă acordarea acestor drepturi în favoarea funcţionarilor publici pe calea unor hotărâri judecătoreşti.
Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici susţinerile din recurs referitoare la existenţa unei discriminări în raport cu alte categorii de funcţionari publici, atâta timp cât organismul înfiinţat prin OG nr. 137/2000, Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, competent a constata existenţa unor astfel de fapte de discriminare nu a fost sesizat în acest sens.
În ce priveşte hotărârile judecătoreşti invocate în susţinerea recursului de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că acestea reprezintă hotărâri pronunţate de tribunale şi curţi de apel care nu pot fi impuse Instanţei Supreme, ci dimpotrivă, acestea contravin practicii unitare şi constante în materie a Jurisdicţiei Supreme, obligatorie de urmat de către celelalte instanţe judecătoreşti.
Prin urmare, soluţia adoptată de instanţa de fond este corectă, în condiţiile în care, dezlegarea dată problemelor de drept judecate deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursurilor în interesul legii este obligatorie pentru instanţele de judecată, potrivit art. 329 alin. (3) teza finală din C. proc. civ.
În consecinţă, în raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.M.L., C.M.E., P.R., M.A., P.G.C., L.Z., S.B.B., P.M.N., D.M., G.C., N.G., C.L.A., P.A.I., P.C.L., S.D.I., I.V.M., A.D.I.A. şi M.M. împotriva Sentinţei nr. 850 din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 5278/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5270/2010. Contencios. Excepţie nelegalitate... → |
|---|
