ICCJ. Decizia nr. 5415/2010. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5415/2010
Dosar nr.1285/59/2009
Şedinţa publică din 3 decembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta R.I.E.L. reprezentată de P.T.A.& A. SRL (P.) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A.F.P. Timişoara şi A.N.A.F., să se anuleze Decizia de impunere fiscală din 27 martie 2009, raportul de inspecţie fiscală din 27 martie 2009 emise de pârâta A.F.P. Timişoara şi Decizia din 3 iulie 2009 emisă de pârâta A.N.A.F. privind obligarea sa la plata sumei de 1756200 RON cu titlu de impozit pe profit datorat de persoane juridice străine şi 1292197 RON cu titlu de majorări de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este persoana juridică străină şi a încheiat cu societatea B.I. K.F.T Ungaria, la 15 decembrie 2006, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect un număr de 69.000 părţi sociale (în continuare "Titlurile de Participare"), reprezentând 100 % din capitalul social al societăţii de naţionalitate română R.I.E. SRL cu sediul social în municipiul Timişoara, judeţul Timiş. Preţul cesiunii părţilor sociale stipulat în contractul de vânzare-cumpărare a fost iniţial în cuantum de 5.250.000 dolari SUA.
A mai arătat reclamanta că, prin contractul de mandat, a mandatat societatea P. să efectueze pe numele său operaţiunile legale aferente de obligaţiile sale fiscale urmare a vânzării titlurilor de participare şi în numele său a depus declaraţia de înregistrare fiscală din 31 mai 2007 la D.G.F.P. Timiş pentru persoanele juridice nerezidente implicate în operaţiuni de tipul celor în care a fost implicată Societatea au obligaţia de a depune în România declaraţii de impozit pe profit indiferent dacă, în funcţie de cum este sau nu incidentă o convenţie evitare a dublei impuneri, datorează sau nu vreo sumă cu acest titlu în România.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta D.G.F.P. Timişoara a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru că atât Decizia de impunere fiscală, cât şi raportul de inspecţie fiscală, atacate în cauză, au fost întocmite de pârâta A.F.P. Timişoara.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta A.F.P. Timişoara a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, arătând că, în fapt, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 15 decembrie 2006, Societatea R.I.E.L. Cipru a vândut părţile sociale pe care le deţine în calitate de asociat unic în cadrul SC R.I.E. SRL Timişoara către firma cumpărătoare B.I.K. din Ungaria contra sumei de 5.250.000 dolari SUA.
2. Hotărârea Curţii de apel
Prin Sentinţa nr. 112 din 17 februarie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC R.I.E.L. împotriva pârâtelor A.F.P. Timişoara şi A.N.A.F.; a anulat Decizia de impunere fiscală din 27 martie 2009 şi raportul de inspecţie fiscală din 27 martie 2009 emise de pârâta A.F.P. Timişoara, precum şi Deciziadin 3 iulie 2009 emisă de pârâta A.N.A.F. privind obligarea reclamantei de a achita suma de 3.048.397 RON, cu titlu de impozit pe profit şi majorări de întârziere.
Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus obligarea pârâtelor la plata sumei de 7030 euro, cu titlu de cheltuieli de judecată faţă de reclamantă, şi s-a respins acţiunea reclamantei faţă de pârâta D.G.F.P. Timiş pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele.
În privinţa excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta D.G.F.P. Timişoara, instanţa de fond a reţinut că această pârâtă nu a emis niciunul dintre actele fiscale atacate în cauză.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanta este societate comercială străină rezidentă a Republicii Cipru, aşa cum rezultă din certificatele de rezidenţă fiscală din datele 30 noiembrie 2006, 27 noiembrie 2006 şi 4 decembrie 2008, emise de M.F.P. din Republica Cipru.
Potrivit legii generale în materia impunerii fiscale (Cod Fiscal), dispoziţiile acestuia au aplicabilitate generală faţă de toate persoanele juridice sau fizice care efectuează operaţiuni supuse impozitării cu caracter fiscal în România, cu excepţia ipotezei când România este parte la un tratat internaţional şi când se aplică dispoziţiile acelui tratat.
Astfel, prin art. 1 alin. (4) din Cod fiscal se creează o derogare legală de la reglementările cuprinse în cod, în materia fiscalităţii, în situaţia existenţei unor tratate la care România este parte şi care conţin reglementări diferite faţă de cele cu caracter general cuprinse în Cod Fiscal şi care au aplicabilitate prioritară, în raport cu principiile doctrinei juridice.
În vederea aplicării prevederilor unui tratat internaţional încheiat de România în materia fiscalităţii, art. 118 alin. (2) din Cod Fiscal dispune că, pentru aplicarea prevederilor convenţiei de evitare a dublei impuneri, nerezidentul are obligaţia de a prezenta certificatul de rezidenţă fiscală.
În cauza dedusă judecăţii, reclamanta s-a prevalat de Convenţia privind evitarea dublei impuneri încheiată de România cu Republica Cipru, ratificată prin Decretul nr. 261/1982 şi anume de art. 14 alin. (1) pct. 4.
Astfel, potrivit art. 14 pct. 1 din Convenţie, referitor la câştiguri din capital, câştigurile realizate de un rezident al unui stat contractant din înstrăinarea bunurilor imobile, astfel cum sunt definite la parag. 2 al art. 6, sunt impozabile în statul contractant în care sunt situate aceste bunuri.
Câştigurile provenind din înstrăinarea bunurilor imobile făcând parte din activul unui sediu permanent pe care o întreprindere a unui stat contractant îl are în celălalt stat contractant sau a bunurilor mobile ţinând de o bază fixă de care dispune un rezident al unui stat contractant în celălalt stat contractant pentru exercitarea unei profesiuni independente, inclusiv câştigurile provenind din înstrăinarea unui asemenea sediu permanent sau a unei asemenea baze fixe, se impun în celălalt stat (art. 14 pct. 2).
Câştigurile provenind din înstrăinarea navelor, a aeronavelor şi a vehiculelor rutiere exploatate în trafic internaţional sau a bunurilor mobile ţinând de exploatarea unor astfel de mijloace de transport sunt impozabile numai în statul contractant în care este situat locul conducerii efective a întreprinderii (art. 14 pct. 3).
Câştigurile provenind din înstrăinarea oricăror bunuri, altele decât cele menţionate la parag. 1, 2 şi 3 sunt impozabile numai în statul contractant al cărui rezident este cel care înstrăinează (art. 14 pct. 4).
Vânzarea acţiunilor deţinute de reclamantă la SC R.I.E. SRL Timişoara către firma maghiară, prin natura juridică a acestor bunuri, nu intră decât sub incidenţa prevederilor art. 14 alin. (1) pct. 4 din Convenţia de evitare a dublei impuneri, motiv pentru care câştigurile obţinute din vânzarea acestora pot fi impozitate exclusiv în statul cipriot.
Prima instanţă a constatat că, în raport cu faptul că reclamanta a prezentat certificatele de rezidentă fiscală emise în Cipru, îi sunt aplicabile prevederile art. 14 alin. (1) pct. 4 din Convenţia sus-menţionată, astfel că nu datorează impozitul în litigiu.
De asemenea, instanţa de fond a constatat că dispoziţiile art. 115 alin. (2), art. 13, art. 30 alin. (1) şi (3) sau art. 31 din Cod Fiscal, invocate în actele de impunere fiscală, nu sunt aplicabile societăţii reclamante, pentru că acestea privesc reglementarea impozitării veniturilor persoanelor juridice străine în situaţia când între România şi statele rezidente ale persoanelor juridice străine nu există convenţii pentru evitarea dublei impuneri, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile derogatorii de la impunere prevăzute de art. 1 alin. (4) din Cod Fiscal
Totodată, a constatat nelegală şi stabilirea răspunderii fiscale a reclamantei, potrivit Raportului de inspecţie fiscală şi pe considerentul dispoziţiei cuprinse la pct. 2.2 din contractul de mandat încheiat de reclamantă cu societatea mandatară, pentru că acesta nu constituie un temei legal pentru o obligaţie fiscală, concluzia impunându-se şi cu privire la valoarea juridică a declaraţiei 101 privind impozitul pe profit.
Instanţa de fond a reţinut că este irelevantă în cauză invocarea, în Decizia emisă în procedură prealabilă, a prevederilor art. 25 alin. (1) lit. b) din Convenţia de evitare a dublei impuneri încheiată de România cu statul cipriot, pentru că acesta nu constituie temeiul juridic al impunerii, aşa cum rezultă din Raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere fiscală atacate de reclamantă, singurele acte fiscale care, potrivit art. 85, 86 şi 94 din C. proCod Fiscal, pot stabili temeiurile de drept ale unei impuneri fiscale.
A mai reţinut prima instanţă, legat de aceleaşi dispoziţii legale, că acestea au aplicabilitate pentru evitarea unei duble impuneri, în cazul când operaţiunea efectuată de persoana juridică străină ar fi impozabilă în România, deci în ipoteza inaplicabilităţii prevederilor art. 14 alin. (1) din Convenţie, când nu mai devin incidente prevederile art. 1 alin. (4) din Cod Fiscal, ceea ce nu este cazul în speţă.
3. Recursul declarat de pârâta A.F.P. Timişoar.
Recurenta-pârâtă A.F.P. Timişoara a atacat cu recurs sentinţa menţionată, solicitând examinarea cauzei sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:
Cesionarea părţilor sociale sau a acţiunilor pe care le deţine întreprinderea rezidentă în Cipru la o întreprindere din România este supusă prevederilor art. 14 parag. 2 teza a II-a din Convenţia pentru evitarea dublei impuneri, caz în care impozitarea veniturilor se face în România, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 14 parag. 4 din Convenţie, aşa cum eronat a susţinut instanţa de fond.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta-pârâtă a arătat că prin cesionarea acţiunilor sau părţilor sociale se realizează în realitate însăşi înstrăinarea societăţii şi că invocata Convenţie dintre România şi Cipru pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi pe avere a fost încheiată la data de 16 noiembrie 1981 şi foloseşte o terminologie specifică sistemului economic în statul român în acea perioadă (întreprindere, sediu permanent, baza fixă în străinătate a unei întreprinderi). Interpretând însă conceptele economice vechi ca echivalente ale noilor concepte utilizate în România după intrarea în vigoare a Legii nr. 31/1990, concluzia care se impune este aceea că operaţiunea se încadrează în art. 14 parag. 2 teza a II-a din Convenţie, statul în care s-a aflat imobilul înstrăinat, întreprinderea înstrăinată sau locul conducerii efective a întreprinderii fiind cel în care se datorează impozitul. Prin cesionarea părţilor sociale, în opinia recurentei-pârâte, s-a realizat însăşi înstrăinarea întreprinderii.
Recurenta-pârâtă a reamintit situaţia de fapt care a dus la efectuarea inspecţiei fiscale, modul în care operaţiunile comerciale s-au reflectat în contabilitatea intimatei-reclamante şi întocmirea declaraţiei rectificative din 10 decembrie 2008, concluzionând că societatea datorează diferenţele de impozit stabilite.
În fine, recurenta-pârâtă A.F.P. Timişoara a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului cheltuielilor de judecată acordate reclamantei, solicitând aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în sensul diminuării onorariului de avocat.
4. Recursul pârâtei A.N.A.F.
Recurenta-pârâtă A.N.A.F. a criticat sentinţa pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând prevederile art. 13 lit. d) art. 30, art. 31 şi art. 115 alin. (2) din Cod Fiscal
A mai arătat că intimata-reclamantă nu a făcut dovada rezidenţei fiscale şi a plăţii impozitului datorat pentru profitul obţinut din vânzarea titlurilor de participare cu un document confirmat de autoritatea fiscală din Cipru şi că prevederile art. 30, coroborate cu cele ale art. 34 şi 35 din Cod Fiscal derogă de la dispoziţiile art. 1 alin. (4) din acelaşi Cod, stipulând "dreptul imperativ al Statului Român de a reţine, pe teritoriul său, impozit pe profit ca urmare a derulării operaţiunilor de vânzare de acţiuni de către persoane juridice nerezidente".
Potrivit susţinerilor acestei recurente-pârâte, evitarea dublei impuneri se face prin aplicarea prevederilor art. 25 alin. (1) lit. b) din Convenţia încheiat între România şi Cipru pentru evitarea dublei impuneri, referitoare la posibilitatea deducerii impozitului plătibil în România din impozitul plătibil în Cipru, sub rezerva prevederilor legii cipriote, dacă prin aceasta nu este prevăzută o deducere mai mare.
Referitor la considerentul privind nelegalitatea antrenării răspunderii fiscale potrivit raportului de inspecţie fiscală, recurenta-pârâtă a arătat că obligaţiile de plată de natura impozitului pe profit şi a majorărilor de întârziere au fost stabilite în sarcina intimatei-reclamante, iar nu a mandatarului său.
În fine, recurenta-pârâtă A.N.A.F. a criticat sentinţa şi sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, arătând că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind culpa procesuală, şi, în subsidiar, că instanţa de fond nu a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care permitea micşorarea onorariului de avocat în raport cu valoarea pricinii şi cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărărilor în cauză.
5. Apărările intimatei-reclamante
Societatea SC R.I.E.L., reprezentată de P.T.A.& A. SRL, a depus la dosar o întâmpinare prin care a răspuns pe larg tuturor motivelor invocate în cele două recursuri, susţinând, în esenţă, că: (i) în temeiul art. 1 alin. (4) din Cod Fiscal, tratatele internaţionale au prevalenţă faţă de prevederile codului; (ii) a fost îndeplinită condiţia prevăzută în art. 118 din Cod Fiscal pentru aplicarea unei convenţii de evitare a dublei impuneri, anume prezentarea unui certificat de rezidenţă fiscală emis de statul al cărui rezident este cel care invocă prevederile convenţiei şi (iii) câştigurile de capital realizate de R. din înstrăinarea părţilor sociale deţinute la societatea română sunt impozabile numai în Cipru, în baza art. 14 alin. (4) din Convenţia încheiată între cele două state.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de cele două autorităţi fiscale şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Actele administrativ-fiscale supuse controlului de legalitate pe calea prevăzută în art. 218 C. proCod Fiscal sunt: Decizia de impunere din 27 martie 2009, prin care în sarcina intimatei-reclamante au fost stabilite obligaţii fiscale constând în suma de 1.756.200 RON cu titlu de impozit pe profit datorat de persoane juridice străine şi 1.292.197 RON cu titlu de majorări de întârziere, raportul de inspecţie fiscală din 27 martie 2009, care a stat la baza deciziei de impunere emise de A.F.P. a Municipiului Timişoara şi Decizia din 3 iulie 2009, prin care A.N.A.F. a respins contestaţia administrativă formulată de intimata-reclamantă.
Profitul pe care autorităţile fiscale l-au considerat impozabil în România a provenit dintr-o operaţiune de cesiune a titlurilor de participare (părţi sociale) deţinute de intimata-reclamantă la societatea comercială de naţionalitate română SC R.I.E. SRL Timişoara.
Având în vedere că societatea reclamantă, subiect al impunerii, este rezident al Statului cipriot, problemele de drept care se impuneau a fi lămurite pentru dezlegarea raportului fiscal dedus judecăţii vizează:
- aplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 1 alin. (4) din Cod Fiscal şi, pe cale de consecinţă, a Convenţiei de evitare a dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale încheiate între România şi Republica Cipru şi ratificate prin Decretul nr. 261/1982;
- identificarea prevederii convenţionale în care poate fi încadrată cesiunea de părţi sociale, ca fapt generator al profitului;
- îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 118 alin. (2) din Cod Fiscal pentru aplicarea convenţiei de evitare a dublei impuneri.
Ţinând seama de aceste coordonate, instanţa de control judiciar constată că sentinţa pronunţată de curtea de apel reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu baza factuală rezultată din probele cauzei, criticile formulate în cele două recursuri, pe care Înalta Curte le va grupa şi le va analiza prin considerente comune, fiind neîntemeiate.
Având ca obiect de reglementare scopul şi sfera de cuprindere a Cod Fiscal, art. 1 din Cod instituie, în alin. (4), principiul potrivit căruia tratatele internaţionale la care România este parte se aplică direct şi prioritar atunci când prevederile Cod Fiscal contravin conţinutului tratatelor.
Întrucât, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern, iar art. 1 alin. (4) din Cod Fiscal consacră preemineţa tratatelor în sfera sa de reglementare, fără a face distincţie în funcţie de obiectul concret al raportului fiscal, susţinerile potrivit cărora, în cazul veniturilor obţinute în România de persoane juridice străine sau persoane fizice nerezidente, se aplică reglementările privind aspectele fiscale internaţionale cuprinse în Cod Fiscal [art. 13, 30, 31, 115 alin. (2)], indiferent dacă există sau nu o convenţie de evitare a dublei impuneri, sunt lipsite de orice fundament logic şi legal.
Între România şi Republica Cipru a fost încheiată, la data de 16 noiembrie 1981, o Convenţie pentru evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi pe avere, ratificată de Statul român prin Decretul nr. 261/1982.
Câştigurile din capital formează obiectul de reglementare al art. 14 din Convenţie, având următorul conţinut:
"1. Câştigurile realizate de un rezident al unui stat contractant din înstrăinarea bunurilor imobile, astfel cum sunt definite la parag. 2 al art. 6, sunt impozabile în statul contractant în care sunt situate aceste bunuri.
2. Câştigurile provenind din înstrăinarea bunurilor mobile făcând parte din activul unui sediu permanent pe care o întreprindere a unui stat contractant îl are în celălalt stat contractant sau a bunurilor mobile ţinând de o bază fixă de care dispune un rezident al unui stat contractant în celălalt stat contractant pentru exercitarea unei profesiuni independente, inclusiv câştigurile provenind din înstrăinarea unui asemenea sediu permanent (singur sau cu întreaga întreprindere) sau a unei asemenea baze fixe se impun în celălalt stat.
3. Câştigurile provenind din înstrăinarea navelor, a aeronavelor şi a vehiculelor rutiere exploatate în trafic internaţional sau a bunurilor mobile ţinând de exploatarea unor astfel de mijloace de transport sunt impozabile numai în statul contractant în care este situat locul conducerii efective a întreprinderii.
4. Câştigurile provenind din înstrăinarea oricăror bunuri, altele decât cele menţionate la parag. 1, 2 şi 3, sunt impozabile numai în statul contractant al cărui rezident este cel care înstrăinează".
În opinia recurentei-pârâte A.F.P. Timişoara, vânzarea-cumpărarea de părţi sociale nu s-ar putea încadra decât în prevederile parag. 2, referitoare la înstrăinarea de bunuri mobile făcând parte din activul unui sediu permanent sau ţinând de o bază fixă destinată exercitării unei profesii independente, inclusiv câştigurile provenind din înstrăinarea unui asemenea sediu permanent.
După cum rezultă din context, noţiunea de "câştiguri provenind din înstrăinarea bunurilor mobile" utilizată în parag. 2 se referă însă numai la veniturile obţinute din înstrăinarea unor active corporale, bunuri mobile făcând parte din activul unui sediu permanent, sau afectate unei aşezări profesionale statornice ori din înstrăinarea sediului permanent însuşi, singur sau cu întreaga întreprindere. De altfel, din economia întregului art. 14 reiese că primele trei parag. au în vedere bunuri imobile prin natura lor sau prin destinaţie, bunuri mobile incluse în activul unui sediu permanent sau ţinând de mijloacele fixe destinate exercitării unei profesii independente, mijloace de transport sau bunuri mobile afectate exploatării acestora, în timp ce ultimul parag. priveşte orice alte bunuri care nu pot fi încadrate în categoriile menţionate.
Or, titlurile de participare deţinute într-o persoană juridică română nu echivalează cu înstrăinarea întreprinderii sau a sediului permanent, iar argumentul privind desuetudinea termenilor folosiţi este lipsit de temei, pentru că noţiunile de întreprindere, sediu permanent sau bază ori mijloc fix destinat exercitării unei profesii sunt utilizate şi în prezent [ e.g.- "sediul permanent" - art. 8 Cod Fiscal; "mijloc fix" - art. 7 alin. (1) pct. 16 Cod Fiscal].
Întrucât, potrivit art. 14 parag. 4 din Convenţie, impozitul este datorat în mod exclusiv în statul al cărui rezident este cel care înstrăinează, iar în temeiul art. 1 alin. (4) din Cod Fiscal, orice alte prevederi contrare sunt inaplicabile, nu pot fi incidente în cauză regulile instituite în art. 25 din Convenţie pentru evitarea dublei impuneri în situaţia în care s-ar pune problema datorării unor impozite în ambele state contractante.
Nici critica legată de încălcarea art. 118 alin. (2) din Cod Fiscal, formulată de A.N.A.F., nu este fondată, pentru că intimata-reclamantă a prezentat trei certificate de rezidenţă fiscală, emise la datele de 30 noiembrie 2006, 27 noiembrie 2008 şi 4 decembrie 2008.
Considerentele reţinute mai sus fac inutilă examinarea criticilor legate de condiţiile angajării răspunderii fiscale a intimatei-reclamante, prin prisma conţinutului contractului de mandat şi a operaţiunilor contabile efectuate.
Cât priveşte motivul de recurs referitor la aplicarea art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., formulat de ambele recurente-pârâte, Înalta Curte constată că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată, a fost corect stabilită în sarcina părţilor care au pierdut procesul, aflate în culpă procesuală, iar cuantumul onorariului de avocat nu este excesiv în raport cu valoarea şi complexitatea pricinii şi cu demersurile procesuale efectuate în cauză.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Având în vedere toate considerentele menţionate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate, neexistând motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 ori art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de A.F.P. Timişoara şi A.N.A.F. împotriva Sentinţei nr. 112 din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 5208/2010. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 5416/2010. Contencios → |
|---|
