ICCJ. Decizia nr. 5454/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5454/2010
Dosar nr.1017/1/2010
Şedinţa publică din 7 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Braşov, reclamanta SC R. SA Braşov a solicitat, în contradictoriu cu D.F. Braşov, să se dispună anularea Deciziei de impunere din 20 martie 2008 şi a Dispoziţiei din 15 mai 2008 emise de pârâtă.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are sediul social şi îşi desfăşoară întreaga activitate în interiorul Parcului industrial P.R., aşa cum acesta este delimitat prin HG nr. 1019/2004, fiind scutită de plata impozitelor pe clădiri şi pe terenuri, conform art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 571/2003.
Încălcând dispoziţiile legale menţionate, pârâta a procedat la emiterea deciziilor de impunere contestate, în vederea perceperii impozitului pe clădirile şi terenurile aflate în proprietatea reclamantei, fapt ce a determinat-o pe aceasta din urmă să formuleze contestaţie în temeiul art. 205 - 207 din OG nr. 92/2003.
Contestaţia reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Dispoziţia din 15 mai 2008 de către D.F. Braşov.
2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 113 din 15 septembrie 2008, a admis acţiunea reclamantei dispunând anularea în parte a Deciziei de impunere din 20 martie 2008 şi a Dispoziţiei din 15 mai 2008 emise de pârâtă, privind suma totală de 919.808 RON, din care 856.154 RON impozit pe clădiri (2004 - 2007) şi suma de 63.754 RON impozit pe terenuri (2004 - 2007), sumă reţinută în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere mai sus-menţionată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta face parte din Parcul Industrial P.R. SA şi îşi desfăşoară întreaga activitate în perimetrul Parcului, înfiinţat şi delimitat în condiţiile OG nr. 65/2001 prin OUG nr. 115/2003 privind privatizarea SC R. SA şi constituirea Parcului industrial pe platforma SC R. SA şi prin HG nr. 1019/2004 privind delimitarea Parcului, fapt ce rezultă din actele dosarului.
Prin urmare, în raport cu prevederile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Cod fiscal - Legea nr. 571/2003, reclamanta este scutită prin efectul legii de plata impozitului pe terenurile şi clădirile din parcurile industriale şi nu constituie ajutor de stat.
S-a apreciat că nu este vorba de un ajutor de stat, ci de o scutire de plata taxelor şi impozitelor prevăzută de Cod Fiscal, măsură cu caracter general şi nediscriminatoriu acordată societăţilor înfiinţate ca parcuri industriale pentru a-şi desfăşura activitatea în bune condiţii.
În ce priveşte celelalte sume reţinute în sarcina reclamantei prin Decizia de impunere, instanţa a apreciat, în raport cu obiectul acţiunii şi de temeiul de drept, că acestea nu sunt supuse verificării, astfel încât a menţinut dispoziţiile deciziei cu privire la alte taxe şi impozite (pe utilaje etc.)
3. Recursul exercitat de pârât
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta D.F. Braşov, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de fond a considerat greşit că în speţă nu se pune problema unui ajutor de stat care contravine prevederilor art. 87 - 89 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, omiţând să ia în apreciere, pe de o parte, opinia exprimată de Consiliul Concurenţei şi, pe de altă parte, concluzia ce se desprinde din interpretarea Cod Fiscal prin prisma prevederilor OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, în armonie cu legislaţia românească şi europeană în materie.
În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilităţi fiscale constând în scutirea de plata impozitului pe clădiri şi a impozitului pe teren, pentru că acestea ar reprezenta ajutor de stat potrivit dispoziţiilor Legii nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, ale OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat şi ale art. 87 şi 88 din Tratatul CE şi ar fi supuse notificării.
A mai arătat că, potrivit OUG nr. 117/2006, Consiliul Concurenţei îndeplineşte rolul de autoritate de contact în raporturile dinte Comisia Europeană şi autorităţile publice, alţi furnizori şi beneficiarii ajutorului de stat, iar prin adresa din 01 martie 2007, Consiliul Concurenţei a comunicat D.F. Braşov că facilităţile fiscale care îşi au temeiul în Cod Fiscal reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 din Tratat, avizând negativ acordarea unei scutiri fără avizul Comisiei Europene.
Cu privire la situaţia specifică parcurilor industriale, recurenta-pârâtă a făcut trimitere la adresa din 17 mai 2007, prin care Consiliul Concurenţei a arătat că ajutoarele de stat pot fi acordate în două modalităţi - ca alocări specifice în temeiul unei scheme de ajutor de stat regional exceptată de la notificare, în condiţiile Regulamentului nr. 1628/2006 privind aplicarea art. 87 şi 88 din Tratatul CE ajutorului naţional regional pentru investiţii sau ca alocări specifice în temeiul unei scheme de ajutor de stat regional supusă obligaţiei de notificare, potrivit liniilor directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007 - 2013 (2006 /C 54/08). În oricare dintre cele două situaţii este necesară întocmirea unei scheme de ajutor de stat care să fie supusă informării sau autorizării Comisiei Europene.
Prin Hotărârea nr. 273 din 31 martie 2008, Consiliul Local Braşov a aprobat notificarea Consiliului Concurenţei în vederea transmiterii acesteia către Comisia Europeană pentru autorizarea ajutorului de stat sub forma scutirii de plata impozitului pe clădiri şi pe terenurile parcului industrial administrat de SC "P.R." SA, dar prin adresa din 8 mai 2008, Consiliul Concurenţei i-a transmis punctul de vedere motivat, în sensul că nu pot fi acordate facilităţile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Cod Fiscal
4. Decizia pronunţată în recurs.
Prin Decizia nr. 252 din 21 ianuarie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de D.F. Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 113 din 15 septembrie 2008 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-au reţinut următoarele.
Soluţionarea cauzei presupune clarificarea a două chestiuni de drept: pe de o parte natura juridică a facilităţilor fiscale acordate parcurilor industriale prin Cod Fiscal - în sensul calificării acestora ca fiind sau nu ajutoare de stat şi, pe de altă parte, competenţa derulării procedurilor de control şi de recuperare a ajutorului de stat ilegal sau incompatibil cu obiectivele comunitare după aderarea României la Uniunea Europeană.
În ce priveşte primul aspect, Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că facilităţile fiscale acordate prin lege parcurilor industriale nu ar reprezenta ajutor de stat, criticile formulate în acest sens de recurenta-pârâtă fiind întemeiate.
SC "P.R."SA a primit titlul de parc industrial prin Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 255/2004, publicat în M. Of. nr. 980/25.10.2004, ordin emis în executarea art. 4 din OG nr. 65/2001 privind constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 490/2002.
În calitate de societate care activează în cadrul unui parc industrial, intimata-reclamantă a intrat sub incidenţa scutirilor de impozite şi taxe locale pentru clădiri şi terenuri, prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi 257 lit. l) din Cod Fiscal
La acea dată era în vigoare Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat, care în art. 2 alin. (8) includea exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozitelor între modalităţile de acordare a ajutorului de stat, iar art. 11 din Instrucţiunile de acordare şi anulare a titlului de parc industrial, aprobate prin Ordinul nr. 264/2002 al Ministrului dezvoltării şi prognozei, califica facilităţile acordate parcurilor industriale drept ajutoare de stat regionale, ce pot fi acordate în limitele rezultate din Harta intensităţii maxime a ajutoarelor de stat cu finalitate regională în România.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din Raportul întocmit de Consiliul Concurenţei privind ajutoarele de stat acordate în România în perioada 2004 - 2006, publicat în M. Of., Partea I, nr. 698 bis/14.10.2008, care în Capitolul 8 - Ajutoarele fiscale din România acordate în perioada 2004 - 2006 menţiona că ajutoarele de stat acordate sub forma scutirilor totale sau parţiale de plata impozitelor şi taxelor în scopul realizării de investiţii şi creării de noi locuri de muncă instituite printr-o serie de acte normative, printre care OG nr. 65/2001 şi apoi Cod Fiscal, au avut ca obiectiv dezvoltarea regională şi s-au situat, în genere, sub pragul de minimis.
La data de 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare OUG nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, necesitatea adoptării ei fiind impusă de efectele aderării României la Uniunea Europeană, care a atras transferul competenţelor de decizie în materia autorizării, stopării sau recuperării ajutoarelor de stat de la Consiliul Concurenţei la Comisia Europeană şi aplicabilitatea directă a legislaţiei comunitare în domeniul ajutorului de stat.
Pornind de la prevederile art. 1 lit. b) din Regulamentul Consiliului (CE) nr. 659/1999, conform cărora ajutorul existent este definit ca fiind orice ajutor de stat care a existat înainte de intrarea în vigoare a Tratatului într-un stat membru, respectiv schemele de ajutor şi ajutoarele individuale puse în aplicare anterior şi ulterior intrării în vigoare a Tratatului, facilităţile fiscale acordare parcurilor industriale prin efectul legii în condiţiile normative expuse anterior pot fi calificate drept ajutoare de stat existente la data de 1 ianuarie 2007.
După această dată, aşa cum rezultă din dispoziţiile OUG nr. 117/2006, corelate cu cele ale Regulamentului nr. 659/1999 şi cu o serie de prevederi ale Regulamentului nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, Comisia Europeană a dobândit atribuţia de a solicita statelor membre informaţii despre ajutoarele existente, de a decide dacă este cazul să deschidă o procedură oficială de investigare şi de a decide ca statul membru să ia măsurile necesare pentru stoparea sau recuperarea ajutorului de la beneficiar, măsuri ce pot include modificări de fond ale schemei de ajutor, introducerea unor cerinţe procedurale sau chiar abrogarea schemei de ajutor.
În acest context legislativ, actele administrativ-fiscale prin care recurenta-pârâtă a decis impunerea terenurilor şi construcţiilor parcului industrial pentru anul 2008, motivând că scutirile existente încă din 2004 încalcă prevederile art. 87 - 89 din Tratat, au natura unor măsuri de stopare a ajutorului de stat existent, dispuse cu încălcarea competenţei exclusive a Comisiei Europene.
Un argument suplimentar, în sensul că autoritatea publică locală nu putea interveni într-un domeniu în care Cod Fiscal prevede expres scutirea de impozite, cu atât mai mult cu cât, aşa cum rezultă din cele expuse anterior, prin măsurile dispuse, D.F. Braşov a intervenit în aria de competenţă a instituţiei comunitare, poate fi dispus din considerentele Deciziei nr. 1131/2008 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 791/26.11.2008.
5. Exercitarea căii de atac a revizuirii
Împotriva Deciziei nr. 252 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, recurenta-pârâtă D.F. Braşov a formulat o cerere de revizuire, înregistrată la data de 4 februarie 2010, nemotivată în fapt şi întemeiată în drept pe prevederile art. 322 şi urm. C. proc. civ.
Ulterior, la data de 1 octombrie 2010, revizuenta şi-a motivat cererea de revizuire, întemeind-o, în drept, pe prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea căii de atac, revizuenta a arătat, în esenţă, că Decizia de recurs a fost pronunţată cu încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, cu referire la prevederile art. 87 şi 88 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene (TCE), la dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 659/1999 şi a Regulamentului (CE) nr. 794/2004, de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999, de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, precum şi la Comunicarea Comisiei Europene nr. 2009/85/01, privind aplicarea normelor referitoare la ajutoarele de stat de către instanţele naţionale.
Argumentând, pe larg, motivul de revizuire invocat, D.F. Braşov a arătat că instanţa de recurs a interpretat greşit şi contrar normelor comunitare normele de drept ce definesc ajutorul de stat existent, natura juridică a scutirilor la plata impozitului pe clădiri şi terenuri, prin efectul legii şi procedurale naţionale în domeniul ajutorului de stat şi a anexat practică judiciară şi administrativă în materie.
6. Apărările intimatei
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 17 noiembrie 2010, intimata SC "R." SA a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată, arătând, în esenţă, că revizuenta nu face decât să reia susţinerile din faza procesuală a recursului, susţineri pe care instanţa de recurs le-a analizat inclusiv prin prisma nomelor comunitare invocate de revizuentă.
Prin notele scrise formulate la aceeaşi dată, intimata a solicitat admiterea excepţiei de tardivitate a cererii de revizuire, în raport cu prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, calea de atac se formulează în termen de 15 zile de la comunicare, ce se face, prin derogare de la regula consacrată în art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare.
În acest sens, intimata a arătat că Decizia de recurs a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2010, la dosar nu există o cerere de comunicare, temeinic motivată, formulată de către D.F. Braşov în termen de 15 zile de la pronunţare, cererea de revizuire nemotivată, înregistrată la data de 4 februarie 2010, nu îndeplineşte condiţiile impuse prin art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar motivarea depusă la data de 1 octombrie 2010 nu se încadrează în termenul de 15 zile de la comunicarea deciziei.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii
Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii formulării cererii de revizuire, în temeiul prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ. "Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii", corelate cu cele ale art. 326 alin. (1) C. proc. civ., "Cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată", aplicabile şi în materia contenciosului administrativ, potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare…."
Prevederea legală citată induce o serie de neclarităţi în legătură cu natura şi regimul juridic al "cererii temeinic motivate a părţii interesate", dar nu poate fi interpretată în sensul că instituie o obligaţie pentru partea care intenţionează să formuleze o cerere de revizuire de a solicita comunicarea hotărârii în termen de 15 zile de la pronunţare, de la care curge apoi termenul de 15 zile pentru exercitarea căii de atac. Dimpotrivă, textul oferă persoanei care se consideră vătămată un instrument procedural prin intermediul căruia poate scurta termenul general prevăzut de art. 17 alin. (3) din aceeaşi lege, pentru motivarea şi comunicarea hotărârilor, atunci când consideră că un asemenea demers este necesar pentru protejarea drepturilor sau intereselor legitime.
De aceea, momentul de început al curgerii termenului pentru formularea cererii de revizuire se raportează la data la care a primit hotărârea sau a luat cunoştinţă de ea într-un alt mod, indiferent dacă a solicitat sau nu comunicarea în condiţiile expuse mai sus, pentru că numai din acel moment poate aprecia dacă există sau nu o încălcare a principiului priorităţii dreptului comunitar pe care să-şi fundamenteze demersul judiciar.
Înalta Curte constată că, în speţă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) C. proc. civ. a fost înregistrată abia la data de 1 octombrie 2010, mult după împlinirea termenului de 15 zile de la comunicarea deciziei care, potrivit extrasului din programul E. aflat la dosar, s-a efectuat cu adresa de expediere din data de 19 mai 2010, a cărei primire partea nu a contestat-o.
Cererea iniţială de revizuire nu poate fi considerată ca îndeplinind condiţiile de regularitate impuse de lege, pentru că nu este motivată nici în fapt, nici în drept, pe încălcarea principiului dreptului comunitar, în sensul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, fiind un demers pur formal, în care au fost invocate, cu titlu generic, prevederile art. 322 şi urm. C. proc. civ.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate asupra revizuirii
Având în vedere toate împrejurările expuse mai sus şi ţinând seama de prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire ca tardiv formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de D.F. Braşov împotriva Deciziei nr. 252 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv declarat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2010.
Procesat de GGC - AA
| ← ICCJ. Decizia nr. 5479/2010. Contencios. Cetăţenie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5524/2010. Contencios. Alte cereri. Fond → |
|---|
