ICCJ. Decizia nr. 5457/2010. Contencios. Despăgubire. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5457/2010
Dosar nr. 738/45/2009
Şedinţa publică de la 8 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC E.C. SRL Bârlad a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (reorganizat, la data pronunţării prezentei decizii, ca Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în baza art. 7 din O.U.G. nr. 115/2009) şi Guvernul României, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța: să constate dreptul său de a beneficia de despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 381/2002; să îl oblige pe pârâtul Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală şi să îndeplinească toate celelalte obligaţii administrative prevăzute de lege şi de ordinul nr. 419/2002, în vederea acordării efective a despăgubirilor, sub sancţiunea de daune, în sumă de 5.000 RON pe zi întârziere; să îl oblige pe pârâtul Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate, sub sancţiunea de daune; să îl oblige pe pârâtul Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe şi să transmită direcţiilor agricole sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive din anul agricol 2008-2009; să fie obligaţi pârâţii să achite suma de 646.273,99 RON reprezentând despăgubiri; să stabilească un termen de plată cât mai scurt şi rezonabil pentru plata despăgubirilor; să îi oblige pe pârâţi la daune în sumă de 5.000 RON pentru fiecare zi de întârziere peste termenul stabilit de instanţă, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin întâmpinare, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive pentru o parte din cererile formulate de reclamant şi excepţia inadmisibilităţii introducerii acţiunii mai înainte de a se fi adoptat hotărârea prevăzută de Legea nr. 381/2002, solicitând respingerea acţiunii, în ceea ce-l priveşte, pe motiv că, prin adresa din 30 septembrie 2009, a sesizat Guvernul cu privire la starea de calamitate intervenită, solicitându-i să o includă pe agenda de lucru.
Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive pentru o parte din cererile formulate de reclamant, excepţia lipsei plângerii administrative prealabile, solicitând respingerea acţiunii pe motiv că nu s-au întrunit condiţiile legale care să permită acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care proiectele hotărârilor de Guvern trebuie să fie supuse unui proces de avizare, în cadrul unor termene şi proceduri obligatorii, care, însumate, depăşesc termenul solicitat de reclamantă.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 57/CA din 08 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile sesizării instanţei și, în consecință, a respins acțiunea reclamantei.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut următoarele:
Reclamanta a înfiinţat în anul agricol 2008-2009 culturi de grâu şi rapiţă, iar, în cursul lunii iulie 2009, a înştiinţat Primăria Comunei Băcani, Primăria Comunei Bogdăneşti şi Primăria Comunei Costeşti, în ale căror teritorii se aflau terenurile afectate, în legătură cu pagubele suferite ca urmare a secetei excesive şi persistente. Urmare acestor înştiinţări, primăriile au convocat autorităţile publice cu atribuţiuni în domeniu, precum şi societatea de asigurări, pentru a se proceda la evaluarea pagubelor produse de secetă, constatările făcute fiind consemnate în procesele-verbale de constatare şi evaluare a pagubelor la culturile agricole încheiate în cursul lunii iulie 2009. La finalul perioadei de recoltare, au fost încheiate noi procese-verbale de constatare, ocazie cu care s-a făcut şi o evaluare a pagubelor produse culturilor de rapiţă şi grâu. Pe baza documentaţiei primite, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Vaslui a întocmit o situaţie centralizatoare, ce a fost vizată de Instituţia Prefectului, documentaţie ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii. Ministerul Agriculturii, la rândul său, a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului de secetă, pe care a înaintat-o Secretariatului General al Guvernului cu adresa din 30 septembrie 2009, propunând „declararea stării de calamitate, pe baza informaţiilor privind aria de răspândire a fenomenelor naturale furnizate de Administraţia Naţională de Meteorologie şi stabilirea nivelului despăgubirilor, gradual, în funcţie de procentul de afectare a culturilor”, estimându-se un efort bugetar de 810.000.000 RON. Întrucât, până la începutul lunii noiembrie 2009, nu s-a plătit nicio sumă cu titlu de despăgubiri, reclamanta a introdus prezenta acţiune, în temeiul Legii nr. 381/2002 şi a Legii nr. 554/2004, considerând că în mod nejustificat nu s-a dat eficienţă actului prin care autorităţile competente au fost încunoştinţate despre cazul de calamitate naturală sesizat şi pierderile produse culturilor agricole înfiinţate.
În temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel s-a pronunțat cu prioritate asupra excepţiei lipsei procedurii plângerii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepţie invocată de pârâţi.
Examinând acţiunea reclamantei din această perspectivă, Curtea a reținut că, prin faptul depunerii înştiinţării prevăzute de art. 19 lit. c) din Legea nr. 381/2002, nu se naşte un raport juridic direct între producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, şi autorităţile implicate în procedura de constatare şi acordare de despăgubiri, respectiv comisia formată pe plan local, direcţia generală judeţeană pentru agricultură, Ministerul Agriculturii şi, în final, Guvernul României, chemat să declare starea de calamitate prin hotărâre şi să stabilească valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate producătorilor agricoli şi condiţiile de acordare a acestor despăgubiri.
Simplul fapt al înştiinţării cu privire la pierderile produse culturilor agricole de calamităţile naturale nu dă naştere, în mod automat şi de deplin drept, la o obligaţie pentru autorităţile administrative chemate în judecată de a plăti, în mod individual, direct şi nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, întrucât o atare obligaţie directă nu este recunoscută prin Legea nr. 381/2002, iar pe de altă parte pentru că, în procesul decizional, Guvernul este condiţionat de parcurgerea procedurilor prevăzute de Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 561/2009 şi de existenţa resurselor financiare presupuse de aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură, în cadrul şi în limita bugetului de stat aprobat de Parlament.
În atare context, cererea de a fi obligat Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală şi, respectiv, cererea de a fi obligat Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în termen de 5 zile de la comunicarea documentaţiei de către Ministerul Agriculturii, excede în mod vădit limitelor şi procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăseşte şi cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Dacă s-ar fi urmat această procedură, cu siguranţă că nu s-ar mai fi solicitat ca pârâtul Ministerul Agriculturii să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această obligaţie a fost îndeplinită de pârât cu mult timp înainte de data introducerii acţiunii, iar dorinţa legitimă de a primi despăgubiri nu poate justifica suprimarea etapelor procedurale şi anularea regulilor pe baza cărora se acordă despăgubiri în caz de calamităţi naturale în agricultură.
De altfel, în cauză, Guvernul României nici nu a afirmat că refuză să dea finalitate actului de sesizare al Ministerului Agriculturii, ci doar a susţinut că, pentru luarea măsurilor propuse, are nevoie de avizele necesare şi de resurse bugetare, care să permită plata despăgubirilor, proceduri ce nu pot fi încadrate în termenele solicitate de reclamantă, fără a exista şi o bază legală pentru o atare cerere.
A reţinut instanţa că neparcurgerea procedurii prealabile, în contenciosul administrativ, constituie un fine de neprimire a acţiunii şi că, prin faptul depunerii înştiinţării prevăzute de Legea nr. 381/2002, nu se naşte un raport obligaţional direct şi nemijlocit între producătorul agricol şi autorităţile administrative centrale decidente, care să susţină afirmaţia că ne aflăm în faţa unui refuz de a soluţiona în termenul legal o cerere, reclamantul fiind obligat ca, pentru cererile nereglementate în mod expres de Legea nr. 381/2002, să urmeze procedura prealabilă.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinței civile nr. 57/CA din 08 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta SC E.C. SRL Bârlad, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond în mod greșit a admis excepţia inadmisibilitatii acţiunii, pentru lipsa procedurii prealabile, considerând că procedura îndeplinită de societatea nu reprezintă o plângere prealabilă în sensul art. 7 din Legea nr. 554/2004, ci doar o procedură impusă de Legea nr. 381/2001.
Susține recurenta-reclamantă că a îndeplinit procedura impusă de art. 10 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 381/2001, care prevede respectarea unor termene de avizare cu privire la starea de calamitate, procedură care, susține recurenta, echivalează cu procedura prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Față de procedura îndeplinită, recurenta-reclamantă susține că se află în situația unui refuz nejustificat din partea pârâților, astfel că nu mai este necesar a fi îndeplinită procedura prealabilă impusă de Legea nr. 554/2004.
Sub aspectul procedurii administrative, recurenta-reclamantă susține că a depus în probațiune procesele-verbale de constatare a pagubelor, documentaţia depusă la Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vaslui, conform dispozițiilor Legii nr. 381/2002, sesizările adresate Direcției pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vaslui și Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, precum şi nota de fundamentare elaborată de minister din 30 septembrie 2009 și înregistrată la Secretariatul General al Guvernului în 30 septembrie 2009.
Mai arată recurenta că pârâtul Guvernul României a invocat excepţia inadmisibilității acţiunii numai cu privire la capătul 3 din cererea de chemare și că instanța, în mod greșit, a admis excepţia cu privire la toate capetele de cerere din acţiune.
Printr-o altă critică din recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a omis să se pronunţa asupra situaţiei refuzului nejustificat invocat prin acțiune, astfel că nu a analizat și nu s-a pronunţat asupra acestei susțineri.
Printr-o a treia critică din recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanţa de fond a interpretat în mod greşit dispoziţiile Legii nr. 381/2001, existând posibilitatea ca instanța să fi refuzat dreptul la despăgubiri pentru că nu există finanţare din partea pârâtului, motiv pentru care motivele invocate de către instanţă sunt contradictorii, neexistand nicio prevedere legală din care să rezulte această împrejurare.
4. Hotărârea instanței de recurs
Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC E.C. SRL Bârlad pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004, reținând, în esență, că „cererea de a fi obligat Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală şi respectiv cererea de a fi obligat Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală excede în mod vădit limitelor şi procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, iar analiza cererilor respective trebuie să fie făcută prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăseşte şi cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004”.
Este adevărat că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.
Potrivit probatoriului administrat, Înalta Curte constată că reclamanta SC E.C. SRL Bârlad a îndeplinit procedura administrativă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 381/2002 privind acordarea despăgubirilor în caz de calamităţi naturale în agricultură și de Capitolul II – „Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de calamităţi naturale” din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002, dovadă în acest sens fiind înștiințările, procesele-verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole, procesele-verbale de recoltare, polițele de asigurare.
Totodată, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă SC E.C. SRL Bârlad s-a adresat Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale cu plângere prealabilă în sensul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, prin adresa din 21 octombrie 2009, precizând că și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi revin în cadrul procedurii administrative reglementate Capitolul II – „Constatarea şi evaluarea pagubelor produse de calamităţi naturale” din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor nr. 419/2002 și solicitând să fie sesizat Guvernul României cu privire la starea de calamitate în vederea emiterii hotărârii de Guvern pentru declararea stării de calamitate naturală în agricultură pentru culturile de grâu și rapiță afectate de secetă excesivă și persistentă în timp în primăvara-vara anului 2009.
Având în vedere faptul că pârâții nu au dat curs solicitării ce le-a fost adresată de SC E.C. SRL Bârlad prin adresa menționată, recurenta-reclamantă s-a adresat instanței competente, în condițiile Legii nr. 554/2004, invocând refuzul nejustificat de soluționare a cererii.
În jurisprudența secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reținut că procedura prealabilă este impusă de lege numai în cazul acţiunilor în anularea unui act administrativ, nu şi în cazul celor întemeiate pe tăcerea autorităţii publice de rezolvare a cererii (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sectia contentencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3940 din 14 noiembrie 2006), cum este cazul în speța de față, având în vedere „tăcerea” administrației cu privire la cererea reclamantei de adoptare de către Guvern a hotărârii de declarare a stării de calamitate.
Pe cale de consecință, se reține că instanța de fond în mod greșit a apreciat că reclamanta SC E.C. SRL Bârlad nu a îndeplinit procedura prealabilă impusă de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile din recurs, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la greșita respingere de către instanța de fond a acțiunii prin admiterea excepției inadmisibilității, urmând ca, în temeiul art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ., să admită recursul, să caseze hotărârea recurată și să trimită cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC E.C. SRL Bârlad împotriva sentinței civile nr. 57/CA din 08 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5456/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5458/2010. Contencios. Anulare act... → |
|---|
