ICCJ. Decizia nr. 5664/2010. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5664/2010
Dosar nr. 2527/2/2009
Şedinţa publică de la 16 decembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 86 din 7 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei procedurii prealabile şi tardivităţii formulării acţiunii, a respins acţiunea formulată şi precizată de reclamantul F.D. în contradictoriu cu pârâţii SC E. SA şi Ministerul Economiei, ca neîntemeiată, şi cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. formulată de pârâta SC E. SA, având ca obiect anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 3 aprilie 1995 emis de minister în favoarea societăţii pârâte.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
Cu privire la excepţii:
Referitor la excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, instanţa de fond a reţinut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 3 aprilie 1995 a cărui anulare parţială se solicită de reclamant, emis de pârâtul Ministerul Economiei în favoarea pârâtei SC E. SA, este un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept decât reclamantul din prezenta cauză, care este terţ în raport de acest act.
Faţă de calitatea reclamantului de terţ în ceea ce priveşte includerea terenului în suprafaţă de 212,5 m.p. în cadrul suprafeţei totale de 6588 m.p., termenele de 6 luni privind formularea plângerii prealabile şi respectiv de decădere de 1 an privind formularea acţiunii, încep să curgă pentru reclamant începând cu data comunicării actului, respectiv data luării la cunoştinţă – 24 noiembrie 2008 – data emiterii adresei de răspuns de la Primăria Municipiului Bucureşti.
Astfel, în raport de această dată reclamantul a formulat în termenul de 6 luni plângere prealabilă la autoritatea emitentă prin care a solicitat revocarea parţială a certificatului, cerere la care a primit răspuns prin adresa din 2 martie 2009.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării acţiunii, prima instanţă a reţinut că reclamantul, nemulţumit de răspunsul la plângerea prealabilă, în calitate de terţ vătămat a formulat acţiune în termen, în raport de prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu respectarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi faţă de Decizia Curţii Constituţionale nr. 797/2007 privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că certificatul de atestare a dreptului de proprietate atacat a fost emis de pârâtul Ministerul Economiei în favoarea pârâtei SC E. SA, societate cu capital de stat în 1995, cu respectarea prevederilor H.G. nr. 834 din 14 decembrie 1991 în vigoare la data emiterii certificatului-3 aprilie 1995- şi a criteriilor din 1992, astfel că reclamantul nu are un drept vătămat recunoscut de lege, în raport de data emiterii certificatului – anul 1995 şi data pronunţării sentinţei invocate de reclamant – anul 2006, constatând astfel neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004.
Astfel, pârâta deţinea terenul în suprafaţă totală de 6588 mp de la data înfiinţării societăţii, fiind necesar desfăşurării activităţii potrivit obiectului său de activitate. Acest teren a fost inventariat ca atare de către pârâtă şi după stabilirea acestei situaţii patrimoniale pârâtul Ministerul Economiei, ca minister de resort, în temeiul H.G. nr. 834/1991, a emis certificatul a cărui anulare se solicită la data de 3 aprilie 1995, fiind înscris în C.F. şi opozabil de la acea dată faţă de terţi.
Instanţa de fond a reţinut că deşi reclamantul este beneficiarul sentinţei civile nr. 1586 din 12 decembrie 2006 prin care s-a constatat dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 212, 5 m.p., această împrejurare nu infirmă legalitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în 1995 şi intrat în circuitul civil, reclamantul având posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare imprescriptibilă de comparare a titlurilor invocate de ambele părţi, fiind singura cale în care să se verifice prioritatea titlurilor valabile invocate de reclamant şi de pârâta SC E. SA.
În privinţa cererii de chemare în garanţie formulată de către pârâta SC E. SA, prim instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs F.D. şi SC E. SA, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru motivele mai jos expuse.
F.D. şi-a motivat recursul prin aceea că prima instanţă nu a observat că terenul la care se referea certificatul de atestare a dreptului de proprietate se afla pe str. P.I., iar terenul său pe aceeaşi stradă. Greşit instanţa de fond a considerat că recurentul-reclamant nu are un drept vătămat în sensul Legii nr. 554/2004, când de fapt dreptul său de proprietate a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească.
Recursul formulat de SC E. SA, critică sentinţa, întrucât a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii şi solicită modificarea hotărârii judecătoreşti, în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie formulată de ea şi de respingere a recursului formulat de F.D.
Recursurile sunt nefondate şi se vor respinge.
Examinând actele dosarului, motivele de recurs şi vis-à-vis de dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate în litigiu a fost emis conform H.G. nr. 834/1991 în vigoare la acea dată.
SC E. SA deţinea terenul în suprafaţă de 6.588 m.p. care se afla deja în patrimoniul societăţii şi era folosit conform obiectului său de activitate.
La 3 aprilie 1995, conform H.G. nr. 834/1991, s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate care dealtfel a fost înscris şi în C.F.
Este adevărat că recurentul F.D. este beneficiatul sentinţei civile nr. 1586/2006, prin care s-a constatat dreptul de proprietate pentru un teren de 212 m.p.., despre care el afirmă că ar fi fost nelegal inclus în terenul său, nu conduce la concluzia că acest act administrativ (certificat de atestare drept de proprietate) ar fi nelegal.
Corect prima instanţă a statuat că actul emis în 1995 conform H.G. nr. 834/1991 a intrat în circuitul civil este opozabil faţă de terţi şi prin urmare dreptul recurentului-reclamant F.D. nu se înscrie în categoria drepturilor vătămate prevăzute de art. 2 din Legea nr. 554/2004.
Desigur, şi în raport de data emiterii actului 1995 recurentul nu are un drept vătămat în sensul legii contenciosului administrativ art. 1 şi 2, cu atât mai mult cu cât el a făcut vorbire şi a şi prezentat sentinţa civilă nr. 1586 din 12 decembrie 2006.
Cererea de chemare în garanţie, corect a fost respinsă de prima instanţă în raport de dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., SC E. SA întemeindu-şi pretenţiile pe prevederile contractului de vânzare- cumpărare de acţiuni nr. 72/1999 şi pe dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997. Prin acest contract este cert că nu au fost înstrăinate imobile, ci acţiuni, imobilul la care face referire recurenta SC E. SA nefăcând obiectul contractului.
Prin urmare, A.V.A.S. în procesul de privatizare nu are calitatea de proprietar al bunurilor ci de acţionar în numele Statului la aceste societăţi.
Astfel cum rezultă din acte, A.V.A.S. nu a avut niciodată calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul SC E. SA şi prin urmare nu a transmis nici cumpărătorului prin contracte de vânzare-cumpărare drept de proprietate asupra acestor bunuri, el vânzând doar pachetul de acţiuni.
Dealtfel şi pretenţiile recurentei-pârâte sunt anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare, un motiv în plus pentru ca A.V.A.S. să nu răspundă pentru evicţiune în raport de cererea de chemare în garanţie.
Corect instanţa fondului, a respins excepţiile invocate, motivând pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 797/2007 şi apreciind că în speţă există şi plângere prealabilă, în raport de răspunsul autorităţii emitente a actului administrativ, din data de 2 martie 2009.
Aşa fiind, faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciază că sentinţa atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care va respinge recursurile declarate de F.D. şi SC E. SA, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de F.D. împotriva sentinţei nr. 86 din 7 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de SC E. SA împotriva sentinţei nr. 86 din 7 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5663/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5671/2010. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
