ICCJ. Decizia nr. 5652/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5652/2010
Dosar nr. 831/59/2010
Şedinţa publică de la 15 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara reclamanta SC K.S.S.R. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtele D.G.F.P. Timiş şi A.N.A.F., suspendarea executării deciziei emise de D.G.F.P. Timiş sub nr. 422 din 21 iunie 2010, precum şi a raportului de inspecţie fiscală din 21 iunie 2010 care a stat la baza emiterii acesteia, în condiţiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., respectiv art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea acţiunii, s-a arătat că reclamanta a fost supusă unei inspecţii fiscale realizată de D.G.F.P. Timiş – Activitatea de Inspecţie Fiscală, în urma căreia s-a întocmit raportul de inspecţie fiscală din 21 iunie 2010 prin care s-a apreciat că anumite livrări efectuate de societate nu au natură intracomunitară ori nu reprezintă exporturi, astfel încât societatea ar fi avut obligaţia de a colecta T.V.A. aferent acestora, obligaţie ce nu a fost îndeplinită.
S-a mai arătat că s-a stabilit de către organul fiscal prin raportul menţionat că societatea datorează T.V.A. suplimentar de 14.630.166 RON, precum şi majorări de întârziere de 12.796.958 RON. Pe baza raportului s-a emis decizia de impunere din 21 iunie 2010 prin care s-a stabilit obligaţia reclamantei de plată a acestor sume.
A mai susţinut reclamanta că actele administrative în discuţie ar prezenta motive de nelegalitate de ordin procedural, precum şi de ordin substanţial, în sensul că inspecţia fiscală a fost demarată fără comunicarea în prealabil a unui aviz de inspecţie fiscală, că inspectorii fiscali nu au respectat prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază contribuabilul, neţinând seama de toate documentele prezentate în cursul inspecţiei şi omiţând a corobora informaţiile primite cu toate mijloacele de probă.
S-a mai arătat că organele de inspecţie fiscală au nesocotit prevederile legislaţiei fiscale aplicabile referitoare la natura operaţiunilor comerciale derulate de societate, conchizând în mod eronat că acestea nu ar reprezenta livrări intracomunitare de bunuri ori exporturi.
Reclamanta a făcut referire în mod distinct la paguba iminentă ce i-ar fi cauzată în cazul în care s-ar proceda la executarea deciziei de impunere emise de D.G.F.P. Timiş, arătând că suma stabilită ca obligaţie de plată are un cuantum foarte ridicat de 27.427.124 RON (echivalent a 6.453.000 euro), că raportat la obiectul său de activitate, la volumul operaţiunilor sale financiare, la climatul economic actual, caracterizat de absenţa acută a lichidităţilor financiare, executarea la acest moment ar presupune perturbarea gravă a activităţii sale.
2. Soluţia instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 360 din 19 august 2010 Curtea de Apel Timişoara, a admis cererea formulată de reclamanta SC K.S.S.U. LTD având ca reprezentant fiscal pentru scopuri de T.V.A. în România pe SC K.S.S.R. SRL şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere din 21 iunie 2010 emisă de D.G.F.P. Timiş, precum şi a raportului de inspecţie fiscală din 21 iunie 2010 care a stat la baza emiterii acesteia, până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a apreciat că reclamanta a dovedit existenţa unui caz bine justificat pentru luarea măsurii de suspendare solicitate, în sensul definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, anume împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat.
A mai constatat instanţa că absenţa avizului de inspecţie fiscală de care se prevalează reclamanta, se analizează ca un aspect de nelegalitate dintre cele vizate de art. 2 lit. t) din legea menţionată, avizul constituind o formă procedurală în cadrul inspecţiei fiscale, inexistenţa ori emiterea sa informală atrăgând anularea raportului de inspecţie fiscală, iar după caz şi a deciziei de impunere emisă în baza acestuia.
Instanţa de fond a reţinut că avizul de inspecţie fiscală trebuia cel puţin în aparenţă să fie comunicat reclamantei anterior demarării inspecţiei, că omisiunea de comunicare a acestuia este de natură a cauza o vătămare societăţii, ridicând îndoieli semnificative în privinţa legalităţii raportului de inspecţie fiscală din 21 iunie 2010 şi a deciziei de impunere emise în baza sa.
Concluzionând, instanţa a apreciat că în cazul concret al reclamantei, consecinţele economice ale executării deciziei de impunere contestate în procedura administrativă ar fi mult mai grave decât riscul pe care îl suportă organul fiscal prin suspendarea solicitată care amână doar executarea creanţei fiscale.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva sentinţei nr. 360 din 19 august 2010 au declarat recurs D.G.F.P. Timiş şi A.N.A.F.
I. În recursul declarat de D.G.F.P. Timiş s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei civile în sensul respingerii cererii de suspendare a executării actului administrativ ca neîntemeiată.
În motivele de recurs se arată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune suspendarea actului administrativ.
Deşi reclamanta a invocat ca motiv de nelegalitate faptul că nu i-a fost comunicat avizul de inspecţie fiscală ceea ce ar conduce la nelegalitatea întregii proceduri de inspecţie, s-a considerat că nu era necesară existenţa avizului de inspecţie fiscală, raportat la art. 102 alin. (2) C. proc. fisc.
Concluziile raportului de inspecţie fiscală sunt contestate numai că nu respectă principiile dreptului comunitar dar nu sunt invocate dispoziţiile din legislaţia internă care să fi fost încălcate.
S-a considerat că astfel nu s-a reuşit demonstrarea cazului bine justificat.
Referitor la paguba iminentă, s-a apreciat că această condiţie nu a fost dovedită pentru că s-ar ajunge ca în toate litigiile, odată cu formularea contestaţiei, să se dispună suspendarea executării.
Nici valoarea debitului ce face obiectul actului administrativ contestat nu este suficientă pentru a se dispune suspendarea pentru că art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu prevede nicio limită legală dincolo de care s-ar dovedi iminenţa producerii unei pagube.
Dispoziţiile art. 215 C. proc. fisc. impun şi obligaţia de plată a unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar instanţa de fond a admis cererea fără a pune în discuţie cuantumul cauţiunii.
II. În recursul declarat de A.N.A.F. s-a solicitat, de asemenea, admiterea recursului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Se critică soluţia instanţei de fond deoarece, în mod greşit a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
S-a apreciat că susţinerile reclamantei privind nelegalitatea actului administrativ fiscal nu pot fi primite pentru că prezenta cauză nu are ca obiect stabilirea legalităţii actului administrativ fiscal.
În caz contrar s-ar ajunge la anticiparea soluţiei ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se la prejudecarea fondului, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În acest sens, s-a pronunţat atât Înalta Curte cât şi Curtea Constituţională, iar actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv prevenirea unei pagube iminente, se consideră că nu este îndeplinită în speţă.
Se critică susţinerile instanţei de fond privind valoarea obligaţiilor de plată stabilite în sarcina reclamantei şi consecinţele executării acestor sume iar reclamanta are posibilitatea, în cazul anulării actelor contestate, să recupereze sumele potrivit O.G. nr. 92/2003.
S-a depus la dosar adresa din 10 august 2010 emisă de Direcţia de legislaţie în dosarul T.V.A. din cadrul Ministerului Finanţelor Publice şi practică judiciară.
4. Soluţia instanţei de recurs.
După examinarea motivelor de recurs, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile declarate pentru următoarele considerente, având în vedere că motivele de recurs vizează aceleaşi aspecte.
Într-adevăr, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, fiind el însuţi titlu executoriu.
Suspendarea actului administrativ, ca operaţiune juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestuia, reprezintă o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu a acestuia.
Potrivit art. 14 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, Legea nr. 554/2004 modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.
La această reglementare cu caracter general se adaugă, în materia suspendării executării actului administrativ fiscal şi prevederile art. 215 C. proc. fisc. care instituie obligativitatea plăţii unei cauţiuni.
„Cazul bine justificat” este definit în art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
În speţă, această condiţie este îndeplinită pentru că reclamanta a invocat motive de nelegalitate ale actelor atacate.
În cadrul cererii de suspendare nu se poate face o analiză a acestor motive pentru că ele vor fi analizate de instanţa care verifică legalitatea actului contestat, dar în cazul suspendării textul legii cere ca împrejurările de fapt şi de drept să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
„Paguba iminentă”, cea de-a doua condiţie cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
În cauză s-a dovedit că este îndeplinită şi această condiţie pentru că prin poprirea conturilor, prin executarea silită, se poate bloca activitatea firmei.
Pentru a preveni producerea unor asemenea consecinţe se impune suspendarea actului administrativ final până la soluţionarea pe fond a contestaţiei.
Referitor la critica privind cuantumul cauţiunii, invocată de D.G.F.P. Timiş se constată că textul se referă la o sumă de “până la 20%” din cuantumul debitului contestat, iar suma de 260.000 RON stabilită drept cauţiune se încadrează în această marjă prevăzută de lege, astfel că această critică este nefondată.
Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de D.G.F.P. Timiş şi A.N.A.F. împotriva sentinţei nr. 360 din 19 august 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios, administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5650/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5658/2010. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
