ICCJ. Decizia nr. 5681/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5681/2010
Dosar nr. 725/2/2010
Şedinţa publică din 16 decembrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 939 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia inadmisibilităţii şi admis cererea formulată de reclamanta SC G.T. SA în contradictoriu cu A.N.A.F. – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, dispunând suspendarea executării notei de constatare din 27 octombrie 2009 emisă de pârâtă, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:
În privinţa excepţiei inadmisibilităţii cererii, prima instanţă a constatat, contrar susţinerilor autorităţii pârâte, că reclamanta a făcut dovada existenţei pe rolul instanţei a acţiunii având ca obiect anularea actului administrativ a cărui suspendare se solicită.
Pe fondul cererii, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile cumulative impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ atacat şi anume, cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Referitor la existenţa unui caz bine justificat, instanţa de fond a apreciat că inexistenţa unei menţiuni în cuprinsul ordinului comun în baza căruia reclamanta a beneficiat de amânări şi înlesniri la plată referitoare la autorizarea ajutorului de stat este de natură să afecteze prezumţia de legalitate a notei de constatare în condiţiile în care, din înscrisurile existente la dosarul cauzei şi susţinerile pârâtei, reiese că societatea reclamantă (ca şi continuatoare în drepturi şi obligaţii a SN T.R.) a respectat prevederile impuse prin actul de scutire şi eşalonare la plata obligaţiilor fiscale.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei prevenirii unei pagube iminente, prin punerea în executare a actului administrativ contestat, instanţa de fond a apreciat că, în raport de demararea procedurilor de executare silită iniţiate de către autoritatea publică pârâtă, de cuantumul sumei reprezentând obligaţii fiscale individualizate prin titlurile executorii, precum şi de datele balanţei de verificare a societăţii, şi această condiţie este îndeplinită.
Totodată, a reţinut că sumele cuprinse în nota de constatare a cărei suspendare se solicită nu au putut fi avute în vedere de către societatea reclamantă la întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli aferent anului fiscal în curs, în condiţiile în care se ştia beneficiara ordinului comun nr. 1/2004 şi 809/2004 al Autorităţii de Valorificare a Activelor Statului şi Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât plata acestor obligaţii fiscale şi a accesoriilor aferente este de natură să-i creeze un evident prejudiciu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A.N.A.F.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat, în esenţă, că instanţa a stabilit un cuantum foarte mic al cauţiunii cerute de art. 215 alin. (2) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal şi că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală deoarece a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi fără a ţine cont că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, iar suspendarea executării lui se poate dispune numai în situaţii de excepţie.
S-a apreciat că nu sunt îndeplinite cele două condiţii legale, cumulativ cerute de lege, anume existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, în condiţiile în care nu s-a ţinut cont de faptul că ordinul comun invocat de intimată vizează doar amânarea lor la plată, în vederea scutirii, a sumelor datorate de societate, aceasta urmând a beneficia de scutirea efectivă a sumelor datorate numai după îndeplinirea tuturor condiţiilor legale printre care se numără şi autorizarea ajutorului de stat. În plus, cuantumul sumelor stabilite în sarcina intimatei-reclamante nu constituie prin el însuşi o dovadă a cazului bine justificat, aşa cum corect s-a pronunţat în mai multe cauze şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Şi în privinţa pagubei iminente, recurenta face trimitere la jurisprudenţa instanţei supreme, apreciind că nici această condiţie nu este îndeplinită în cauză, deoarece intimata face parte din categoria marilor contribuabili şi, având în vedere cifra de afaceri a acesteia, ca mare contribuabil, achitarea sumelor datorate bugetului general consolidat nu poate produce acesteia un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actelor administrative.
Prin întâmpinare, SC G.T. SA a răspuns punctual criticilor aduse de recurentă, concluzionând că sentinţa recurată este temeinică şi legală.
Examinând cauza prin prisma criticii care se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recursul este nefondat.
În privinţa motivului de recurs care vizează cauţiunea stabilită de prima instanţă se observă că art. 215 alin. (2) C. proCod Fiscal stabileşte depunerea unei cauţiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate în cazul cererilor de suspendare al căror obiect este evaluabil în bani.
Rezultă, aşadar că textul legal impune doar o cotă maximă şi lasă instanţei dreptul să aprecieze şi să fixeze cuantumul contestaţiei.
În speţă, cauţiunea fixată la suma de 47.000 RON şi achitată de reclamantă nu încalcă norma legală amintită şi ca urmare această critică va fi înlăturată.
În privinţa aplicării art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a examinat cu atenţie îndeplinirea celor două condiţii cerute de Legea nr. 554/2004 şi a concluzionat corect că se impune suspendarea executării notei de constatare din 27 octombrie 2009 prin care A.N.A.F. – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a constatat pierderea înlesnirilor la plată acordate prin ordinul comun nr. 1/2004 şi nr. 1/809/2004 al Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi al Ministerului Finanţelor Publice.
Într-adevăr, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate şi de veridicitate şi este supus regulii executării imediate şi din oficiu, fiind necesar ca pentru înlăturarea acestei reguli, la cererea părţii interesate, instanţa să se raporteze la probatoriul administrat în fiecare caz în parte şi ca acest probatoriu să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate.
Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 întreruperea temporară a efectelor unui act administrativ este o măsură de excepţie ce poate opera numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente. Aceste două sintagme, care se identifică cu cele două condiţii legale, sunt definite de legiuitor prin art. 2 alin. (1) lit. t) şi ş) din actul normativ în discuţie.
În speţă, instanţa a procedat în spiritul textelor legale incidente, raportându-se în mod evident la probatoriul administrat.
Condiţia existenţei cazului bine justificat a fost considerată îndeplinită întrucât inexistenţa unei menţiuni în ordinul comun al Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi al Ministerului Finanţelor Publice în baza căreia societatea reclamantă a beneficiat de amânări sau înlesniri la plată referitoare la autorizarea ajutorului de stat este de natură a afecta prezumţia de legalitate a notei de constatare, deoarece din înscrisurile existente reiese că reclamanta (continuatoarea în drepturi şi obligaţii a SN T.R.) a respectat prevederile impuse prin actul de scutire şi exonerare de plata obligaţiilor fiscale.
Justificat, nu au fost primite apărările autorităţii pârâte potrivit cărora legalitatea notei de constatare decurge din menţiunile ordinului comun referitoare la amânarea numai a înlesnirilor la plată acordate societăţii reclamante, atâta vreme cât şi din acest ordin rezultă că se stabileau obligaţii clare în sarcina societăţii pentru acordarea înlesnirilor la plată.
Şi în privinţa condiţiei pagubei iminente ce s-ar produce prin executarea actului administrativ contestat abordarea judecătorului fondului este corectă faţă de cuantumul sumei reprezentând obligaţii fiscale individualizate prin titlurile executorii, de datele balanţei de verificare a societăţii reclamante, fiind evident totodată că neputând a fi avute în vedere la întocmirea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul fiscal în curs sumele cuprinse în nota de constatare, deoarece societatea se considera beneficiara ordinului comun, plata obligaţiilor fiscale şi a accesoriilor aferente este de natură a crea un prejudiciu reclamantei.
Prin raţionamentul său, fără a prejudicia fondul, judecătorul fondului a stabilit că împrejurările legate de starea de fapt şi de drept creează îndoieli serioase asupra legalităţii actului a cărei suspendare s-a cerut.
Soluţia pronunţată este în acord cu principiile cuprinse în Recomandarea nr. R(89)8 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre privind protecţia provizorie în materie de contencios administrativ, potrivit cărora măsurile de protecţie provizorie (care în speţă îmbracă forma suspendării executării actului) pot fi îndeosebi acordate dacă executarea actului administrativ este de natură să cauzeze prejudicii grave, reparabile doar cu dificultate, şi sub condiţia existenţei unui caz prima facie împotriva validităţii actului respectiv.
Nu în ultimul rând trebuie arătat că, de altfel, susţinerile recurentei nu reprezintă critici propriu-zise aduse soluţiei instanţei de fond, şi că jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la care se face trimitere se impune a fi privită în funcţie de specificitatea fiecărui demers judiciar în parte, astfel că deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocate, pronunţate în alte dosare, nu pot influenţa nicidecum soluţia pronunţată în cauza de faţă.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.N.A.F. – Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 939 din 23 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5683/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5680/2010. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
