ICCJ. Decizia nr. 5700/2010. Contencios. Anulare act administrativ. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5700/2010
Dosar nr. 4667/1/2010
Şedinţa publică de la 16 decembrie 2010
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1113 din 8 aprilie 2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul F.V.D., în contradictoriu cu pârâtul Senatul României, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că în speţă este pusă în discuţie legalitatea unei sancţiuni disciplinare dispusă pentru difuzarea către presă, fără acordul instituţiei, a unor informaţii din analiza proprie a reclamantului, realizată fără raportare la o metodologie comună, privind consumurile de combustibil ale autoturismelor ce deservesc membrii autorităţii pârâte, sursa informaţiilor primite şi difuzate mass-mediei fiind reclamantul.
Instanţa de fond a apreciat că fapta reţinută în sarcina reclamantului prin actul de sancţionare constă în aceea că a întocmit din proprie iniţiativă o lucrare pe care nu a înaintat-o superiorilor săi ierarhici, speculând datele reale existente - la care avea acces în funcţia ocupată – prin raportarea acestora la indicatori neutilizaţi în metodologia comună şi, fiind singurul care cunoştea conţinutul acestei lucrări, a difuzat presei, fără acordul instituţiei, informaţii din această lucrare, aducând astfel prejudicii instituţiei şi membrilor săi.
Având în vedere aceste considerente şi faţă de impactul pe care respectivele analize l-au avut asupra prestigiului instituţiei, instanţa de fond a reţinut că în mod corect s-au constatat şi sancţionat abaterile disciplinare reglementate de art. 79 alin. (2) lit. h) şi i) din Legea nr. 7/2006, motiv pentru care a respins acţiunea ca neîntemeiată.
2. Recursul declarat în cauză de F.V.D.
Împotriva sentinţei civile nr. 1113 din 8 aprilie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios, administrativ şi fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamantul F.V.D.
În motivarea căii de atac recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a fost în eroare stabilind răspunderea sa pentru difuzarea informaţiilor privind consumurile de combustibil ale autoturismelor ce deservesc membrii autorităţii pârâte şi că astfel s-au adus prejudicii instituţiei şi membrilor săi.
Recurentul a precizat că instanţa de fond a constatat în mod eronat că analizele efectuate au avut impact asupra prestigiului instituţiei, în condiţiile în care situaţia de fapt a avut acest efect. Or, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 544/2001 privind accesul liber la informaţii publice, aceste informaţii ar fi putut fi puse la dispoziţia presei, întrucât informaţiile transmise de către recurent şefului ierarhic superior nu sunt informaţii clasificate sau exceptate de la accesul liber la informaţii, în sensul art. 12 din Legea nr. 544/2001, informaţiile privind execuţia bugetară şi cheltuielile instituţiei fiind informaţii care nu pot fi clasificate şi constituie informaţii de interes public conform legii.
În fine, recurentul a mai arătat că din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. sancţiunea disciplinară a fost aplicată fără a fi arătate probele certe în baza cărora a fost dispusă, ea nefiind susţinută de un probatoriu indiscutabil, cu privire la existenţa faptelor imputate.
3. Hotărârea instanţei de control judiciar
Prin decizia din 29 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios, administrativ şi fiscal, a respins recursul ca nefondat.
În motivarea acestei hotărâri, Înalta Curte a apreciat că sancţiunea disciplinară a revocării recurentului din funcţia de conducere ocupată şi de trecere pe o funcţie de execuţie, prevăzută de art. 80 lit. f) din Legea nr. 7/2006, a fost aplicată cu respectarea dispoziţiilor art. 81 din aceeaşi lege, după cercetarea prealabilă a faptei imputate şi după audierea recurentului şi prin luarea în considerare a criteriilor de individualizare indicate la alin. (3).
A arătat Curtea că realitatea faptelor reţinute în sarcina recurentului este confirmată de probatoriul cu înscrisuri administrat în cauză, în sensul că acesta a nu a respectat obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 45 şi art. 4 din Legea nr. 7/2006 şi dispoziţiile art. 7 şi 9 din Legea nr. 7/2004 privind codul de conduită al funcţionarilor publici.
4. Cererea de revizuire formulată de recurentul F.V.D.
Împotriva deciziei nr. 2203 din 29 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a formulat cerere de revizuire recurentul F.V.D., invocând motivele prevăzute de art. 322 pct. 2 şi 5 C. proc. civ.
În motivarea cererii sale, revizuentul a arătat că instanţa de recurs a soluţionat cauza în lipsa înscrisurilor pe care le încuviinţase la termenul din 28 mai 2009, apreciind că intimatul şi-a îndeplinit obligaţia de a le depune deşi, în realitate, din patru înscrisuri a prezentat doar unul.
Într-o critică distinctă, revizuentul afirmă că soluţia pronunţată reprezintă o eroare judiciară, întrucât, chiar şi în cazul în care ar admite că el a transmis materialele respective presei, era îndreptăţit să o facă potrivit Legii nr. 571/2004, având în vedere că semnala încălcări ale legii.
5.Apărările formulate de Senatul României
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 15 octombrie 2010, intimatul Senatul României a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă sau, dacă este considerat admisibilă, ca nefondată.
În motivele întâmpinării se arată, în esenţă, că cererea de faţă nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate care rezultă din dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi 5 C. proc. civ.
Intimatul susţine că decizia a fost pronunţată de instanţa de recurs în limitele învestirii sale cu calea de atac exercitată de recurent, iar eventuala omisiune de a depune înscrisuri încuviinţate de instanţă nu poate fi încadrată în prevederile pct. 5 al art. 322 C. proc. civ.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire
1. Argumente de drept relevante
Calea extraordinară de atac a revizuirii poate fi exercitată numai pentru motivele prevăzute de lege. În cauza de faţă, revizuentul F.V.D. solicită Înaltei Curţi să-şi retracteze propria decizie invocând incidenţa motivelor prevăzute de art. 322 pct. 2 şi 5 C. proc. civ.
Dispoziţiile de care se prevalează aceste au următorul cuprins:
„Art. 322 –Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere”.
Verificând decizia instanţei de recurs precum şi motivele invocate de autorul cererii de revizuire, Înalta Curte constată că cererea de faţă este inadmisibilă.
Astfel, potrivit reglementării citate, este supusă revizuirii „hotărârea dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul”.
În speţă, după cum rezultă din partea introductivă a considerentelor de faţă prin decizia nr. 2203 din 29 aprilie 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat recursul declarat de F.V.D., reţinând aceeaşi situaţie de fapt ca şi prima instanţă. Ca urmare, nu ne regăsim în ipoteza vizată de legiuitor şi, deci, cererea de revizuire de faţă este inadmisibilă.
Mai mult, Înalta Curte observă că soluţia rămâne aceeaşi şi dacă se păşeşte la etapa ulterioară, a verificării motivelor de revizuire invocate.
Soluţionând recursul, Înalta Curte s-a pronunţat în limitele căii de atac exercitate, verificând legalitatea sentinţei civile nr. 1113 din 8 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios, administrativ şi fiscal, aşa încât niciuna dintre ipotezele avute în vedere de legiuitor la motivul prevăzut de art. 322 pct. 2 nu este îndeplinită.
Cât priveşte cel de-al doilea motiv invocat, prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că „omisiunea de a depune înscrisuri” nu se circumscrie condiţiilor impuse de lege, anterior citate. În plus, instanţa a fost învestită cu analiza legalităţii unei sancţiuni disciplinare care se face prin raportare la fapta concretă imputată, apărările formulate şi procedura de cercetare disciplinară iar nu cu privire la activitatea profesională desfăşurată de revizuent în Senatul României, în general.
2.Temeiul legal al soluţiei pronunţate
Pentru considerentele expuse la pct. 11.1, în temeiul art. 326 alin. (3) C. proc. civ., se va respinge cererea de revizuire ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul F.V.D. împotriva deciziei civile nr. 2203 din 29 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios, administrativ şi fiscal, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5697/2010. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 5701/2010. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
