ICCJ. Decizia nr. 5712/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5712/2010
Dosar nr.1123/35/2009
Şedinţa publică din 17 decembrie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamanta SC F. SA Oradea a chemat în judecată pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti, A.N.V. Bucureşti, D.R.A.O.V. Cluj şi D.J.A.O.V. Bihor Oradea, solicitând să se dispună anularea procesului verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 şi a deciziilor pentru regularizarea situaţiei numerele 229 - 403 din 21 iulie 2009, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în urma controlului efectuat la societate în perioada 25 iunie 2009 – 21 iulie 2009 de către organe de control vamal din cadrul Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, privind verificarea operaţiunilor de import în regim de exonerare de plata în vamă a taxei pe valoarea adăugată efectuate în perioada 2005 -17 iunie 2006, s-au întocmit procesul verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 şi deciziile pentru regularizarea situaţiei cu numerele 229 - 403 din 21 iulie 2009, comunicate societăţii la data de 21 iulie 2009.
Prin întâmpinare, pârâta D.R.A.O.V. Cluj, în nume propriu şi în reprezentarea A.N.V. Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La data de 29 ianuarie 2010, reclamanta a formulat o precizare de acţiune prin care a arătat că susţine admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată, în sensul anulării procesului verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009, urmare a anulării deciziilor emise în baza acestui proces-verbal prin Decizia nr. 456 din 22 decembrie 2009 emisă de ANAF - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor.
Prin sentinţa civilă nr. 90/CA/2010-PI din 1 martie 2010 Curtea de Apel Oradea, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată şi precizată de reclamanta SC F. SA în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, A.N.V., D.R.A.O.V. Cluj şi D.J.A.O.V. Bihor, a dispus anularea procesului verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 emis de pârâta D.J.A.O.V. Bihor şi a obligat pârâtele, în solidar, la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că prin Decizia ANAF s-a reţinut că societatea contestatoare nu poate fi obligată la plata TVA aferentă bunurilor importate şi pentru care a prezentat certificate de exonerare a plăţii TVA în vamă, întrucât aceasta nu a beneficiat de o scutire de la plata drepturilor vamale sub condiţia respectării unei anumite utilizări, ci a beneficiat de o măsură de simplificare a plăţii TVA în vamă, care a fost inclusă în decontul de TVA, atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă deductibilă.
Soluţia pronunţată în decizie a avut la bază prevederile art. 157 din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, pct. 64 din Normele metodologice de aplicare a Cod fiscal aprobate prin HG nr. 64/2004 cu modificările ulterioare, art. 210 şi art. 216 din OG 92/2003 privind C. proCod Fiscal, republicată.
Instanţa de fond a constatat că, deşi a admis în totalitate contestaţia formulată de SC F. SA pentru suma totală de 2.268.543 RON şi a anulat deciziile pentru regularizarea situaţiei numerele 229 - 403 din 21 iulie 2009, pârâta ANAF nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea reclamantei de anulare a procesului verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009, încheiat de Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor, act care a stat la baza emiterii deciziilor de regularizare.
Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâtele D.J.A.O.V. Bihor, în nume propriu şi în reprezentarea D.R.A.O.V. Cluj şi a A.N.V., şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
I. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin motivele de recurs, a susţinut că instanţa de fond s-a subrogat dreptului organului de soluţionare a contestaţiilor, singurul în măsură, conform dispoziţiilor legale fiscale, să soluţioneze contestaţia.
Instanţa de fond putea eventual doar să constate faptul că organul de soluţionare a contestaţiilor nu s-a pronunţat cu privire la solicitarea de anulare a procesului verbal, prin Decizia emisă şi să dispună ca acesta să soluţioneze contestaţia administrativă şi în ceea ce priveşte acest act.
Totodată, a mai arătat că una din raţiunile legiuitorului de a institui o astfel de procedură specială în ceea ce priveşte actele administrative fiscale este aceea de a da posibilitatea organelor care au emis actele atacate de a reveni asupra măsurilor dispuse.
În sensul celor susţinute mai sus, se invocă şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv Decizia civilă nr. 106 din 17 ianuarie 2006, Decizia civilă nr. 434 din 08 februarie 2006, Decizia civilă nr. 496 din 14 februarie 2006 precum şi Decizia nr. 616 din 01 februarie 2007.
În ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată recurenta susţine că, în mod nelegal, instanţa a admis cererea contestatoarei de obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON, în solidar cu D.J.A.O.V. Bihor, având în vedere că nu s-a reţinut că ar exista vreo culpă procesuală Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care să justifice acordarea cheltuielilor de judecată. Fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii "care cade în pretenţii".
Mai mult decât atât, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a admis contestaţia administrativă a reclamantei, şi pe cale de consecinţă, a anulat deciziile de regularizare a situaţiilor.
Recurenta mai arată că, în situaţia admiterii în parte a acţiunii, cheltuielile de judecată nu se pot admite în întregime, ci proporţional cu culpa procesuală.
II. D.J.A.O.V. Bihor în nume propriu şi în reprezentarea D.R.A.O.V. Cluj şi a A.N.V., în recursul formulat, arată că în urma controlului ulterior inopinat la sediul SC F. SA, asupra unui număr de 321 de declaraţii vamale de import cuprinse în listă, anexa 1 la procesul verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009, s-a constat că bunurile care fac obiectul acestor declaraţii vamale, reprezintă mijloace de transport (semiremorci frigorifice şi autotractoare) importate în regim de import definitiv cu exonerare de la plata în vamă a taxei pe valoarea adăugată.
Din totalul de 321 declaraţii vamale controlate, pentru un număr de 175 declaraţii vamale de import - cuprinse în listă, anexa nr. 2 care face parte integrantă din procesul verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009, contestat - bunurile care fac obiectul acestora, au fost înstrăinate de către contestatoare, fără înştiinţarea prealabilă a autorităţii vamale de schimbarea destinaţiei de utilizare a lor, în vederea aplicării regimului tarifar corespunzător noii utilizări, fapt care contravine reglementarilor vamale cuprinse in art. 71 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României.
Exonerarea de plata taxei pe valoarea adăugată în vamă se acordă pentru valoarea taxei pe valoarea adăugată calculată la baza de impozitare aferentă bunului importat, determinată potrivit art. 139 din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal şi înscrisă în declaraţia vamală de import, fără a fi plătită la organul vamal.
Recurenta mai menţionează că bunurile importate cu cele 321 declaraţii vamale, pentru care s-au obţinut certificate de exonerare de plata taxei pe valoarea adăugată în vamă, conform prevederilor art. 157 alin (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003 privind Cod Fiscal, erau destinate unei anumite utilizări şi anume realizarea de activităţi productive, care cuprinde atât activităţile producătoare de bunuri cât şi cele prestatoare de servicii.
Deci, contestatoarea avea obligaţia prevăzută de art. 71 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României, în vigoare la momentul importului, de a înştiinţa organele vamale de intenţia sa în vederea aplicării de către autoritatea vamală competentă a regimului tarifar corespunzător noii utilizări pentru bunurile importate în regim de exonerare de la plata TVA în vamă.
Prin vânzarea bunurilor destinate desfăşurării de activităţi productive, bunuri importate în regim de exonerare de la plata în vamă a taxei pe valoarea adăugată, societatea supusă controlului a încălcat prevederile art. 71 din Legea nr. 141/1997, C. vam. al României, coroborat cu art. 105 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României.
Examinând cauza şi sentinţa recurată în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este întemeiat numai în ceea ce priveşte obligarea la plata cheltuielilor de judecată, iar recursul declarat de D.J.A.O.V. Bihor, în nume propriu şi în reprezentarea D.R.A.O.V. Cluj şi a A.N.V., este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Prin procesul verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 s-a reţinut că în perioada 2005 – 17 iunie 2006 societatea a depus un număr de 321 declaraţii vamale de import la D.J.A.O.V. Bihor, beneficiind de exonerarea de plata în vamă a TVA pentru bunurile importate, conform certificatelor de exonerare cu numerele 208 din 18 iulie 2005, 43 din 11 octombrie 2005, 44 din 11 octombrie 2005, 45 din 11 octombrie 2005, 43036 din 24 mai 2006, 43037 din 24 mai 2006 eliberate de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti.
S-a mai reţinut că, ulterior, societatea a vândut către diverşi cumpărători bunurile aferente unui număr de 175 de declaraţii vamale şi s-a considerat că prin această vânzare a bunurilor destinate desfăşurării de activităţi productive, bunuri importate în regim de exonerare de la plata în vamă, taxei pe valoarea adăugată, societatea nu mai îndeplineşte condiţia prevăzută de reglementările legale în vigoare de a desfăşura activitatea productivă, încălcând astfel prevederile art. 71 din Legea nr. 141/1997, C. vam. al României, coroborat cu art. 105 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam.
În consecinţă, organul de control a stabilit în sarcina societăţii obligaţia de plată a sumei de 1.484.129 RON reprezentând TVA şi a sumei de 784.414 RON reprezentând majorări de întârziere, considerând că societatea avea obligaţia să înştiinţeze autoritatea vamală că intenţionează să vândă bunurile şi să achite taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor bunuri.
Reclamanta a contestat procesul verbal de control nr. 6935 din 21 iulie 2009 şi deciziile pentru regularizarea situaţiei numerele 229 - 403 din 21 iulie 2009 şi implicit obligativitatea achitării sumei de 1.484.129 RON reprezentând TVA şi a sumei de 784.414 RON, reprezentând majorări de întârziere, cu motivarea că organul de control a interpretat şi aplicat în mod eronat situaţiei de fapt existente disp. art. 104 alin. (1) din Legea nr. 86/2006, precum şi disp. art. 71 din Legea nr. 141/1997 coroborate cu ale art. 105 din Legea nr. 86/2006.
Prin Decizia nr. 456 din 22 decembrie 2009, emisă de ANAF - Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor, a fost admisă contestaţia formulată de SC F. SA pentru suma totală de 2.268.543 RON, din care suma de 1.484.129 RON reprezentând TVA şi suma de 784.414 RON reprezentând majorări de întârziere aferente şi s-a dispus anularea deciziilor pentru regularizarea situaţiei de la nr. 229 la nr. 403 din 21 iulie 2009 emise în baza procesului verbal nr. 6935 din 21 iulie 2009 încheiate de reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Bihor.
Prin Decizia ANAF s-a reţinut că societatea contestatoare nu poate fi obligată la plata TVA aferentă bunurilor importate şi pentru care a prezentat certificate de exonerare a plăţii TVA în vamă, întrucât aceasta nu a beneficiat de o scutire de plata drepturilor vamale sub condiţia respectării unei anumite utilizări ci a beneficiat de o măsură de simplificare a plăţii TVA în vamă, TVA în vamă fiind inclusă în decontul de TVA, atât ca taxă colectată, cât şi ca taxă deductibilă.
Cum prin Decizia Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, de soluţionare a contestaţiei, au fost anulate deciziile pentru regularizarea situaţiei numerele 229 - 403 din 21 iulie 2009, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că se impune a se dispune şi anularea procesului verbal nr. 6935 din 21 iulie 2009, act contestat în mod expres după cum reiese din contestaţia nr. 1410 din 28 iulie 2009 adresată ANAF. Motivele de fapt şi de drept avute în vedere de organul de soluţionare a contestaţiei din cadrul ANAF sunt aceleaşi atât în cazul deciziilor pentru regularizarea situaţiei cât şi în cazul procesului verbal de control, cu atât mai mult cu cât prin Decizia respectivă reclamanta a fost exonerată de la plata către bugetul de stat a sumei totale de 2.268.543 RON reprezentând TVA şi majorări de întârziere aferente, sumă menţionată şi în procesul-verbal de control contestat.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că susţinerile recurentelor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond în mod temeinic a anulat şi acest act administrativ fiscal.
Susţinerea potrivit căreia instanţa de fond nu putea dispune anularea procesului verbal de control este de asemenea neîntemeiată, în economia cauzei această critică fiind pur formală.
De asemenea, Înalta Curte apreciază că practica judiciară invocată în susţinerea recursului nu are relevanţă în cauza de faţă.
Însă, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod greşit a obligat recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în solidar cu autorităţile vamale, la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 1.000 RON, în favoarea reclamantei SC F. SA Oradea.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenţii.
Este adevărat că din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susţinerea intereselor în faţa instanţei de fond, însă Înalta Curte constată că în cauză culpa procesuală a recurentei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a fost dovedită şi nu poate fi reţinută, pentru că, recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a admis contestaţia administrativă a reclamantei, anulând deciziile de regularizare a situaţiilor.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, va modifica, în parte, sentinţa atacată, în sensul înlăturării obligării acesteia la plata cheltuielilor de judecată şi va respinge recursul declarat de D.J.A.O.V. Bihor în nume propriu şi în reprezentarea D.R.A.O.V. Cluj şi a A.N.V. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 90/CA/2010-PI din 1 martie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în parte sentinţa atacată în sensul că înlătură obligarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la plata cheltuielilor de judecată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de D.J.A.O.V. Bihor în nume propriu şi în reprezentarea D.R.A.O.V. Cluj şi a A.N.V. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 572/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 571/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
