ICCJ. Decizia nr. 572/2010. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 572/2010
Dosar nr.8982/1/2009
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Hotărârea nr. 1892 din 29 octombrie 2009 Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a respins ca inadmisibilă cererea formulată de C.A.P., judecător la Judecătoria Arad, prin care a solicitat promovarea la Tribunalul Arad prin valorificarea rezultatelor obţinute la concursul de promovare în funcţii de execuţie (pe loc), organizat la data de 31 mai 2009.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut că domnul judecător C.A.P. a participat la concursul de promovare în funcţii de execuţie din data de 31 mai 2009, candidând pentru promovarea pe loc la Tribunalul Arad şi a obţinut media generală 8,60, clasându-se pe poziţia a patra, îndeplinind condiţiile prevăzute la art. 27 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 621/21 septembrie 2006, cu modificările şi completările ulterioare.
Având în vedere faptul că pentru promovarea pe loc la Tribunalul Arad au fost scoase la concurs 2 posturi, domnul judecător C.P.A., a fost declarat respins ca urmare a neîncadrării în limita posturilor alocate concursului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Regulamentul anterior menţionat, „judecătorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 27, dar care nu au fost promovaţi ca urmare a lipsei posturilor vacante, pot fi promovaţi în posturile ce se vacantează la instanţele pentru care au optat la înscriere, în termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor finale ale concursului".
Conform dispoziţiilor art. 27, pentru a fi declarat admis la concurs, candidatul trebuie să obţină cel puţin media generală 7 şi nu mai puţin de 5 la fiecare dintre cele două probe de concurs menţionate la art. 17 (proba teoretică şi proba practică).
Făcând referire la „posturile ce se vacantează la instanţele sau parchetele pentru care au optat la înscriere", Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că dispoziţiile art. 30 din Regulament au în vedere numai situaţia valorificării rezultatelor concursului pentru promovarea efectivă.
Prin urmare, este exclusă posibilitatea valorificării rezultatelor concursului pentru candidaţii care au participat la concurs pentru promovarea pe loc.
La această concluzie se ajunge şi prin interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 30 din Regulament, dat fiind faptul că scopul introducerii instituţiei „valorificării rezultatelor concursului de promovare" în Regulament a fost acela de a crea posibilitatea ocupării posturilor vacante la instanţele superioare, imediat după vacantarea acestora, pe baza rezultatelor obţinute de către cei care au optat pentru promovarea efectivă, fără a fi necesară organizarea unui nou concurs de promovare.
Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (3) şi (4) din Regulament, prin cererea de înscriere la concurs fiecare candidat poate formula o singură opţiune cu privire la felul promovării (efectivă sau pe loc), opţiune care nu poate fi modificată ulterior, în scopul valorificării.
Împotriva acestei hotărâri, C.P.A. a declarat recurs criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului, se arată că în baza art. 30 alin. (1) din Regulament, a formulat o cerere de valorificare a concursului în termenul legal de 6 luni pe care a adresat-o Consiliului Superior al Magistraturii, care însă a fost respinsă ca inadmisibilă prin hotărârea atacată.
Recurentul consideră că această hotărâre este nelegală întrucât art. 27 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor şi procurorilor reglementează posibilitatea valorificării rezultatelor concursului de promovare de către candidaţii care îndeplinesc condiţiile de medie prevăzute, dar care, ca urmare a lipsei posturilor vacante, nu au fost promovaţi, fără a face distincţie între candidaţii care au participat la concurs pentru promovare efectivă sau promovare pe loc.
Distincţia făcută de către intimat nu are un suport legal (ubi lex nondistinguit nec nos distuinguere debemus) şi prin urmare nu trebuie făcută.
Analizând dispoziţiile art. 27 din Regulament care fixează media şi notele minime ce trebuiesc obţinute pentru promovarea concursului, se poate lesne constata că textul vorbeşte despre „candidaţi", fără a distinge după cum magistraţii au concurat pentru promovarea efectivă sau pentru promovarea pe loc. De asemenea, reglementând posibilitatea valorificării ulterioare a rezultatelor concursului, în intervalul celor 6 luni de la comunicarea mediilor finale, textul art. 30 alin. (1) arată că „judecătorii şi procurorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 27" pot solicita această valorificare, tot fără a distinge în funcţie de felul promovării.
În condiţiile în care tematica şi bibliografia, subiectele de concurs, baremurile de corectare au fost aceleaşi, atât pentru candidaţii care au optat pentru promovarea efectivă, cât şi cei care au optat pentru promovarea pe loc, este evident că şi notele obţinute sunt o oglindire a unor criterii obiective identice. Ca atare, a aplica diferenţiat dispoziţiile art. 30 şi a nu da posibilitatea tuturor candidaţilor care îndeplinesc condiţiile de a se bucura de posibilitatea valorificării rezultatelor concursului, ar echivala cu instituirea unui tratament discriminatoriu.
Astfel prin Decizia nr. 2038/2007 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. 12157/1/2006 s-a dispus anularea hotărârii prin care s-a respins cererea recurentului de valorificare a concursului de promovare fiind obligat intimatul să emită o hotărâre de promovare efectivă a acestuia cu motivarea că textul legal nu face distincţie între valorificarea rezultatelor concursului pentru promovarea efectivă şi promovarea pe loc.
Examinând cauza şi hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1892/29 octombrie 2009, a fost respinsă cererea petentului C.P.A. de valorificare a rezultatelor obţinute la concursul de promovare în funcţii de execuţie organizat la data de 31 mai 2009, în raport cu dispoziţiile art. 30 din Regulamentul de concurs şi cu opţiunea de promovare pe loc formulată de petent, conform art. 6 alin. (3) şi (4) din Regulamentul de concurs.
Dispoziţiile incidente din Regulamentul de concurs sunt următoarele:
- art. 6 alin. (3) şi (4), conform cărora:
„(3) În termen de 15 zile de la data publicării datelor prevăzute la alin. (1), cei interesaţi pot depune cereri de înscriere la concurs la Consiliul Superior al Magistraturii, în care se menţionează felul promovării, efectivă sau pe loc, instanţa ori parchetul la care se solicită promovarea, specializarea şi, pentru promovarea la curţile de apel, secţia pentru care optează.
(4) Fiecare candidat poate formula o singură opţiune cu privire la felul promovării, instanţa ori parchetul la care solicită promovarea, respectiv secţia pentru care optează în cazul promovării la curţile de apel, precum şi specializarea pentru care optează, în vederea stabilirii materiilor de concurs.”
- art. 30, conform cărora:
„(1) Judecătorii şi procurorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 27, dar care nu au fost promovaţi ca urmare a lipsei posturilor vacante pot fi promovaţi în posturile ce se vacantează la instanţele şi parchetele pentru care au optat la înscriere, în termen de 6 luni de la data comunicării rezultatelor finale ale concursului.
(2) Dispoziţiile art. 28 alin. (3) şi ale art. 29 se aplică în mod corespunzător.”
- art. 28 alin. (3), conform cărora:
„(3) Promovarea în funcţii de execuţie vacante sau pe loc a candidaţilor declaraţi admişi la concurs se face în ordinea mediilor obţinute, în limita numărului de posturi aprobate.”
C.P.A., judecător la Judecătoria Arad, a participat la concursul de promovare în funcţii de execuţie din 31 mai 2009, formulând opţiunea de promovare pe loc la Tribunalul Arad, aspect necontestat de către recurent.
Recurentul a formulat opţiunea de „promovare pe loc” cu respectarea dispoziţiilor art. 6 alin. (3) şi (4) din Regulamentul de concurs, în deplină cunoştinţă de cauză şi fără a contesta la momentul respectiv legalitatea acestor dispoziţii în raport cu reglementările cu forţă juridică superioară, în cauză cele ale Legii nr. 303/2004.
Hotărârea nr. 1892/2009 a Plenului CSM prin care a fost respinsă cererea recurentului de valorificare a rezultatelor obţinute la concursul din 31 mai 2009 cu motivarea că valorificarea este posibilă numai pentru candidaţii care au formulat opţiune de „promovare efectivă” este legală şi temeinică şi în acord cu jurisprudenţa anterioară a Instanţei Supreme (Î.C.C.J. - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3745 din 1 noiembrie 2006, publicată în Jurisprudenţa Secţiei pe anul 2006 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007), de care instanţa de recurs este datoare să ţină seama, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a principiului securităţii raporturilor juridice şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat în mod constant că rolul jurisdicţiei supreme este acela de a stabili o interpretare de urmat a dispoziţiilor legale, prin înlăturarea divergenţelor de jurisprudenţă (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României (nr. 1), § 39 - 40).
Hotărârea contestată este întemeiată având în vedere că vacantarea unor posturi de execuţie care să permită valorificarea rezultatelor concursului în intervalul de 6 luni de la data rezultatelor finale este posibilă numai în cazul opţiunii de promovare efectivă, deoarece în situaţia promovării pe loc, nu se poate vorbi de posibila vacantare în intervalul respectiv a unor posturi, atâta timp cât asemenea posturi sunt scoase la concurs de către CSM şi nu presupun existenţa unui post de execuţie vacant.
În altă ordine de idei, Înalta Curte apreciază ca nefondată şi critica recurentului potrivit căreia dispoziţiile art. 30 din Regulament sunt aplicate diferenţiat instituind aplicarea unui tratament discriminatoriu.
Principiul egalităţii sau nediscriminării constă în aceea că persoanele care se găsesc într-o situaţie identică au dreptul la un tratament identic, fără ca egalitatea să însemne uniformitate.
Funcţia sa este aceea de a preveni formularea de distincţii arbitrare şi de a evita diferenţele de tratament juridic fără motive obiective.
Principiul nediscriminării este înscris în toate tratatele şi documentele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. Acest principiu presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor, care sunt egali în drepturi. Conceput astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii. De altfel, art. 7 din Declaraţia Universală proclamă că toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală a legii.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un drept subiectiv substanţial. Textul în discuţie enumeră un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
Dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu are o existenţă independentă în sistemul de protecţie europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care aceasta îl instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. El poate apărea însă autonom, prin aceea că, într-o situaţie dată, este posibil să fie încălcat, fără a se constata şi o încălcare a drepturilor în legătură cu care a fost invocat. Constatarea unei încălcări a acestor dispoziţii se poate face, însă, numai în legătură cu un alt drept apărat de Convenţie şi/sau de protocoalele sale adiţionale, iar după data de 1 aprilie 2005, când a intrat în vigoare Protocolul nr. 12 la Convenţie privitor la interdicţia generală a oricărei forme de discriminare, şi cu privire la orice drept recunoscut în legislaţia naţională a unui stat contractant.
Făcând o interpretare nuanţată a prevederilor Convenţiei, organele acesteia au concluzionat însă că a distinge nu înseamnă a discrimina, observând existenţa unor situaţii ale căror particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
Diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenţie, numai atunci când autorităţile statele introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
De asemenea, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în concordanţă cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul constituţional al egalităţii în drepturi presupune identitatea de soluţii numai pentru situaţii identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluţii diferite pentru persoanele aflate în situaţii distincte.
În plus, Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului impune interdicţia generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reţine două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.O., 23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O., 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) şi lipsa unei justificări obiective şi rezonabile (C.E.D.O., 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c/Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găseşte reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Conform art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
În opinia Înaltei Curţi, în cauza de faţă, nu poate fi vorba de aplicarea unui tratament privilegiat sau discriminatoriu, de constatarea unei inegalităţi, contrare prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.
De altfel, prin Decizia nr. 820/2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, şi a reţinut faptul că ele sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Or, în cauza de faţă, diferenţa de tratament, privită prin prisma condiţiilor necesare procedurii de valorificare a rezultatelor obţinute la concursul de promovare în funcţii de execuţie a judecătorilor şi procurorilor, nu priveşte situaţii analoage sau comparabile, întrucât nu vizează persoane aflate în aceeaşi situaţie, atâta timp cât petentul, care a optat pentru promovarea pe loc, invocă existenţa discriminării prin raportare la candidaţi care au formulat o altă opţiune, şi anume aceea de promovare efectivă. Astfel, respingerea cererii petentului are la bază o justificare obiectivă şi rezonabilă decurgând din existenţa situaţiilor diferite în care se situează candidaţii care au formulat opţiuni diferite şi din împrejurarea că procedura valorificării rezultatelor este posibilă, potrivit dispoziţiilor Regulamentului de concurs, în măsura vacantării unor posturi de execuţie ce pot fi ocupate prin promovarea efectivă, iar nu prin promovarea pe loc.
În ceea ce priveşte Decizia nr. 2038/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal invocată de recurent, Înalta Curte constată că această decizie a avut ca obiect alt concurs, organizat în baza unui alt regulament, astfel că aceasta nu poate fi reţinută ca practică judiciară în cauza de faţă.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea recurată este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.P.A. împotriva Hotărârii nr. 1892 din 29 octombrie 2009 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2010.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 5720/2010. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 5712/2010. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
