ICCJ. Decizia nr. 583/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 583/2010
Dosar nr. 6919/2/200.
Şedinţa publică din 4 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 3099 din 11 august 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea de suspendare a Ordinului nr. 206 din 7 iulie 2009 emis de Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cerere formulată de reclamanţii HGM., I.L.N., D.S.T. şi H.M.C. dispunându-se suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin Ordinul nr. 206 din 07 iulie 2009 emis de Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie s-a dispus că, începând cu data de 1 iunie 2009, se suspendă aplicarea Ordinului nr. 83 din 9 martie 2009 al Procurorului Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care s-a acordat sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de 50% calculat la indemnizaţia de încadrare brută, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.
Instanţa de fond a constatat că aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii actului sunt legate de contradicţia acestuia cu dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, cu modificările şi completările ulterioare, a căror aplicabilitate în cauză a fost recunoscută prin Decizia nr. 21/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi cu Ordinul nr. 526 din 03 martie 3009 emis de Procurorul General al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a apreciat că dispoziţia privind suspendarea efectelor unei hotărâri judecătoreşti irevocabile este de natură să creeze îndoieli serioase asupra legalităţii actului administrativ, în condiţiile în care efectele unei atare hotărâri nu pot fi suspendate nici chiar printr-un act cu caracter normativ, indiferent de forţa juridică a acestuia.
În ceea ce priveşte condiţia „pagubei iminente", instanţa de fond a reţinut că aceasta este îndeplinită, deoarece ordinul produce reclamanţilor un prejudiciu material concret încă de la emiterea acestuia, constând în diminuarea indemnizaţiilor reclamantelor în mod substanţial.
Mai mult, a reţinut prima instanţă, se încalcă principiile de bază în materia salarizării magistraţilor enunţate de art. 6.1 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcţia Naţională Anticorupţie, prin Procuror Şef D.M.M., criticând soluţia pronunţată pentru netemeinicie şi nelegalitate, opinând că prima instanţă a reţinut în mod greşit că în cauză s-ar fi făcut dovada existenţei celor două condiţii prevăzute de art. 2 lit. t) şi ş) din Legea nr. 554/2004, referitoare la "cazul bine justificat" şi „paguba iminentă".
A susţinut recurenta că în speţă nu a fost vorba niciodată de plata sporului de 50% ca drept salarial actual, aşa cum este reglementat în art. 74 din Legea nr. 303/2004, ci ca drept restant, recunoscut prin hotărâri judecătoreşti executorii şi prin Decizia nr. XXI din 10 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Plata acestui drept, mai arată recurenta, a fost suspendată prin OUG nr. 71/2009, situaţie în care a fost emis Ordinul nr. 206 din 07 iulie 2009, prin care s-a suspendat aplicarea Ordinului nr. 83 din 09 martie 2009 prin care s-a dispus plata sporului în speţă.
A mai opinat recurenta că în mod greşit a fost invocat principiul neretroactivităţii, în condiţiile în care se analizează un ordin, act administrativ care poate fi revocat sau suspendat printr-un alt act administrativ, de organul emitent, potrivit principiului simetriei juridice. În plus, retroactivitatea ordinului contestat se referă la o amânare temporară a producerii efectelor juridice a ordinului pe care îl suspendă şi nu la atingerea retroactivă a unui drept.
Apreciază recurenta că măsura în speţă a fost luată în deplină legalitate, întrucât ordonatorii nu sunt îndreptăţiţi să formuleze obiecţii cu privire la aplicabilitatea prevederilor legale, de strictă incidenţă, ori a aprecia asupra modalităţii în care actul normativ este în acord cu prevederile constituţionale.
În ce priveşte cea de-a doua condiţie prevăzută de textul de lege, recurenta a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod greşit că aceasta "paguba iminentă" constă în scăderea drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor, în condiţiile legii, întrucât sumele de bani nu reprezintă un drept legal actual, ci un drept salarial restant.
S-a solicitat de asemenea suspendarea executării sentinţei atacate până la soluţionarea recursului, motivat de împrejurarea că executarea sentinţei ar putea conduce la diminuarea bugetului instituţiei şi la imposibilitatea asigurării pe viitor a plăţii drepturilor salariale prevăzute de actele normative în vigoare.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Condiţia existenţei cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediată şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a se analiza, pe fond conţinutul actului administrativ.
În speţă, Înalta Curte apreciază că, după cum în mod corect a reţinut prima instanţă, ordinul a cărui suspendare se solicită contravine dispoziţiile art. 47 din Legea nr. 50/1996, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi Ordinului nr. 526 din 03 martie 3009 emis de Procurorul General al Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte apreciază de asemenea că există indicii în sensul că recurenta a încălcat principiul neretroactivităţii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, care prevede că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.
În acest sens, se cuvine a preciza faptul că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept unor situaţii existente înainte de momentul emiterii actului.
Trebuie arătat faptul că interdicţia retroactivităţii actelor administrative nu este numai un principiu interpretativ, ci condiţionează însăşi legalitatea acestor acte.
În altă ordine de idei, o altă aparenţă de nelegalitate o constituie încălcarea dispoziţiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora drepturilor salariale ale judecătorilor şi procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor şi procurorilor se stabileşte prin lege specială.
Cu alte cuvinte, în raport de acest text normativ, plata salariilor nu poate fi diminuată de nici o autoritate publică, în alte condiţii decât cele prevăzute de dispoziţiile legale.
A două condiţie impusă de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 constă în dovedirea producerii unei pagube iminente prin punerea în executare a actului administrativ.
Pe de altă parte, prezumţia de legalitate a unui act administrativ este dată şi de modul în care autoritatea publică emitentă înţelege să îşi desfăşoare activitatea de administraţie în regim de putere publică, potrivit competenţei legale ce îi revine, activitate care se reflectă în actele emise şi care trebuie să denote stabilitate şi continuitate, mai ales în materia drepturilor salariale. Or, prin faptul că la trei luni de zile de la emiterea Ordinului nr. 83 din 9 martie 2009 de către Procurorul Şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie prin care s-a inclus în indemnizaţia procurorilor şi personalului de specialitate juridică din cadrul DNA sporul de 50%, aceeaşi autoritate emite un ordin de suspendare a primului în temeiul unei adrese, nu se mai poate vorbi de o prezumţie de legalitate irefragabilă.
Iminenţa pagubei presupune certitudinea că aceasta se va produce în momentul imediat următor punerii în aplicare a celor stabilite prin actul administrativ, cu efecte ireversibile asupra activităţii sau patrimoniului persoanei căreia i se adresează.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, această condiţie este îndeplinită în speţă, având în vedere că o consecinţă imediată a punerii în executare a ordinului atacat ar conduce la diminuarea indemnizaţiilor reclamanţilor în mod substanţial.
În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării sentinţei atacate cu recurs, Înalta Curte constată că aceasta este lipsită de interes, având în vedere soluţionarea recursului la primul termen de judecată, sentinţa instanţei de fond devenind astfel irevocabilă.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei nr. 3099 din 6 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 560/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 589/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
