ICCJ. Decizia nr. 663/2010. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 663/2010
Dosar nr. 345/42/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 345/42/2009 reclamanta SC I.X. SRL a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Dâmboviţa, suspendarea executării deciziei de impunere nr. 166 din 8 aprilie2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, până la soluţionarea de către instanţa de fond a contestaţiei împotriva actului administrativ ce face obiectul cererii de suspendare.
În motivarea cererii, reclamanta învederează că potrivit deciziei de impunere nr. 166 din 8 aprilie2009 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, aparţinând D.G.F.P. Dâmboviţa, s-a stabilit în sarcina societăţii suma de 920765 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, suma de 631548 lei reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, suma 30267 reprezentând taxa pe valoarea adăugată suplimentară şi respectiv suma de 10963 lei majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată.
Pentru a dispune aceste măsuri, reclamanta a arătat că, organul fiscal a invocat în principal împrejurarea că societatea a înregistrat în mod eronat cheltuieli deductibile pentru care nu ar exista documente justificative, prin care să se facă dovada efectuării operaţiunilor de achiziţie de la persoanele fizice.
S-a mai considerat că aceasta a înregistrat în mod greşit cheltuielile deductibile cu amortizarea, funcţionarea, întreţinerea şi reparaţia aferentă autoturismelor pentru care nu avea drept de deducere.
În privinţa dovedirii cazului bine justificat, reclamanta precizează că pârâta a încălcat dispoziţiile art. 101 şi art. 102 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, înaintea desfăşurării inspecţiei fiscale să înştiinţeze contribuabilul în legătură cu acţiunea ce urmează să se desfăşoare, prin transmiterea unui aviz de inspecţie, în scris.
În cazul de faţă, se precizează că acest aviz nu a fost niciodată transmis, iar inexistenţa sa duce la nulitatea raportului de inspecţie fiscală.
De asemenea, reclamanta motivează că pârâta a sesizat şi organele de urmărire penală, iar în dosarul penal nr. 515/P/2008 a fost administrată şi proba cu expertiză contabilă judiciară. Această probă a evidenţiat faptul că aspectele constatate de Garda Financiară sunt eronate, stabilindu-se un impozit pe profit total aferent anilor 2006-2007 de numai 11181 lei, la care se adaugă majorări de întârziere de 2715 lei, obligaţii fiscale achitate.
Mai arată reclamanta că în plus faţă de cuprinsul expertizei în discuţie, Decizia de impunere vizează şi anul 2008, dar situaţia este similară, fiind vorba tot despre stabilirea caracterului de document justificativ aferent borderoului de achiziţii. Astfel, potrivit statuărilor expertizei, aprovizionările de marfă s-au făcut pe bază de borderouri de achiziţie şi ulterior au fost întocmite facturi fiscale, acestea îndeplinind toate condiţiile legale ale unor documente justificative.
Cu privire la condiţia pagubei iminente, reclamanta motivează că stabilirea inspecţiei fiscale în sarcina sa a unor datorii mari, conduce la blocarea iminentă a activităţii sale, pierderea clienţilor şi beneficiarilor, consecinţele executării ar fi imposibil de remediat.
În sprijinul cererii, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.
Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii, pe motiv că reclamanta nu a adus nicio probă concretă din care să rezulte existenţa unui caz bine justificat şi producerea unei pagube iminente rezumându-se de a face doar afirmaţia potrivit căreia prin executarea deciziei de impunere, societăţii i s-ar aduce grave prejudicii.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, a admis în parte cererea pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Prin Decizia de impunere nr. 166 din 8 aprilie2009 a D.G.F.P. Dâmboviţa s-a stabilit în sarcina reclamantei SC I.X. S.R.L. suma de 920.765 lei reprezentând impozit pe profit suplimentar, suma de 631548 Iei reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit, suma 30267 reprezentând taxa pe valoarea adăugată suplimentară şi respectiv suma de 10963 lei, majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată.
Reclamanta a formulat contestaţie împotriva deciziei respective, iar pârâta a sesizat şi organele penale, urmare controlului efectuat.
Astfel, la Poliţia Titu s-a înregistrat dosarul penal nr. 515/P/2008 şi cu ocazia efectuării unei expertize tehnice de către expert contabil G.V., s-a stabilit în sarcina reclamantei un impozit pe profit total aferent anilor 2006-2007 în sumă de 11.181 lei şi majorări de întârziere în sumă de 2,716, pe care aceasta le-a achitat. Potrivit art. 14 din Lege nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea autorităţii care a emis actul contestat, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ.
Deci, suspendarea se poate face în situaţia existenţei unei pagube iminente, a prevenirii sale şi a unui caz bine justificat.
Cu privire la primul motiv al cererii, este evident că pârâta potrivit art. 101, art. 102 din OG nr. 92/2003 şi Ordinul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală nr. 713/2004 avea obligaţia de a aduce la cunoştinţă reclamantei efectuarea controlului, iar lipsa avizului coroborată cu alte aspecte poate constitui un caz bine justificat. Astfel, diferenţele mari stabilite prin Decizia de impunere în discuţie şi raportul de expertiză contabilă efectuat în dosarul penal, reprezintă un caz bine justificat.
Cu privire la prevenirea unei pagube iminente este evident că sumele stabilite în sarcina sa, odată achitate, ar conduce la diminuarea fondurilor reclamantei, cu posibilitatea nerealizării obiectului de activitate şi crearea unui prejudiciu previzibil.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat recurs pârâta D.G.F.P. Dâmboviţa.
În motivarea recursului pârâta a arătat , în esenţă, următoarele:
Deşi prima instanţă a reţinut că sunt întrunite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, reclamanta nu a adus nicio probă concretă din care să rezulte existenţa unui caz bine justificat şi producerea unei pagube iminente, rezumându-se a face doar afirmaţia potrivit căreia prin executarea deciziei de impunere societăţii i s-ar produce grave prejudicii, or simpla susţinere a intimatei-reclamante nu este de natură a satisface cerinţele legii în ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de suspendare a executării actului administrativ.
Instanţa a mai reţinut că inspecţia fiscală a fost efectuată cu încălcarea prevederilor art. 101 şi art. 102 C. proCod Fiscal privind obligativitatea înştiinţării contribuabilului asupra efectuării controlului, or având în vedere că inspecţia a fost solicitată de o altă autoritate, Garda Financiară Dâmboviţa, nu era necesară comunicarea avizului de inspecţie fiscală, conform art. 102 alin. (2) lit. b) şi c) din acelaşi act normativ.
Raportat la definiţia legală a pagubei iminente, conform Legii nr. 554 /2004, reclamanta nu a justificat în mod credibil cererea sa, făcând numai simple afirmaţii, nedovedite şi imposibil de verificat în ceea ce priveşte blocarea activităţii curente, pe de o parte, iar pe de altă parte, conform unei jurisprudenţe constante în materie, executarea unei decizii de impunere nu constituie motiv de suspendare a acesteia.
Recursul nu este fondat.
Este de principiu că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea. Pentru aceasta, suspendarea executării unui act administrativ nu poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ decât în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, astfel cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt precizate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Acestor trei condiţii li se adaugă în materia contenciosului fiscal şi condiţia plăţii anticipate a unei cauţiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proCod Fiscal
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate."
Art. 215 C. proCod Fiscal prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei."
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
În speţă, judecătorul fondului, în consonanţă cu exigenţa legală a cazului bine justificat, astfel cum este definit în art. 2 lit. t), a reţinut un argument juridic aparent valabil în contestarea actului administrativ - obligativitatea comunicării controlului precum şi alte aspecte (diferenţe majore între sumele stabilite prin Decizia de impunere şi raportul de expertiză contabilă efectuată în dosarul penal nr. 515/P/2008).
Prima instanţă s-a rezumat la „a pipăi fondul", ceea ce, evident, exclude examenul pe fond al incidenţei prevederilor art. 102 C. proCod Fiscal, cum face recurenta, analiza textului legal precitat, prin raportare la datele speţei de faţă, fiind atributul judecătorului învestit cu soluţionarea acţiunii principale.
În ceea ce priveşte condiţia prevenirii unei pagube iminente, prima instanţă a reţinut corect îndeplinirea şi acestei cerinţe legale având în vedere că activitatea reclamantei ar fi în real pericol prin plata sumelor reţinute în Decizia de impunere atacată, fapt ce ar putea conduce la neîndeplinirea obiectului său de activitate şi la producerea unui prejudiciu previzibil.
Pentru aceste considerente nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru a se dispune suspendarea executării deciziei de impunere ce formează obiectul cauzei.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este legală şi temeinică, astfel că, potrivit art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de D.G.F.P. Dâmboviţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Dâmboviţa, împotriva sentinţei civile nr. 84 din 11 mai 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 60/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 678/2010. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
