ICCJ. Decizia nr. 641/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 641/2010
Dosar nr. 3373/2/200.
Şedinţa publică din 9 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 6 iunie 2008, reclamantul E.G. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, să se dispună anularea Ordinului nr. 3055/C din 29 noiembrie 2007 prin care Ministrul Justiţiei a dispus revocarea sa din funcţia de director general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, anularea tuturor procedurilor administrative prealabile, inclusiv a Notei de informare privind unele deficienţe constatate în organizarea şi conducerea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului nr. 138.232 din 29 noiembrie 2007, reintegrarea sa în funcţia de director general, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri materiale, constând în diferenţa dintre drepturile salariale aferente funcţiei de director general şi drepturile salariale aferente funcţiei actuale de şef birou la direcţia de analiză şi programare – biroul programare şi obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 40.000 lei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că, prin ordinul contestat, a fost revocat intempestiv şi ilegal din funcţia de director general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, fără nici o justificare şi procedură prealabilă.
Reclamantul a arătat că ordinul de revocare a sa a fost emis cu încălcarea competenţei exclusive a Ministrului Justiţiei, întrucât a fost semnat de secretarul de stat, care avea delegare numai pentru direcţiile şi compartimentele ministerului, iar nu şi pentru Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, care nu face parte din această categorie.
Nelegalitatea ordinului a fost invocată şi pentru lipsa motivării în fapt şi în drept, precum şi pentru nerespectarea procedurii prealabile impusă de Codul Muncii, în sensul că nu s-a acordat un preaviz.
Reclamantul a contestat şi conţinutul notei de informare avute în vedere la emiterea ordinului, arătând că analiza neregulilor constatate este eronată şi nu dovedeşte încălcarea atribuţiilor sale de serviciu.
Astfel, s-a susţinut că nu se poate reţine supradimensionarea de către reclamant a schemei de personal şi a posturilor de conducere, în condiţiile în care organigrama a fost aprobată de Ministrul Justiţiei şi structura organizatorică a respectat limitele impuse de lege.
Reclamantul a mai arătat că în mod greşit i s-a imputat faptul că nu a considerat o prioritate achiziţionarea de sedii, întrucât buna funcţionare a instituţiei a impus asigurarea de echipamente şi mobilier şi de altfel, achiziţionarea de sedii nu a fost prioritară nici pentru conducerea actuală.
Referitor la alocarea unor sume substanţiale cu titlul de prime, reclamantul a considerat că pârâtul îşi invocă propria culpă, dat fiind că a avizat alocarea sumelor respective în buget.
De asemenea, reclamantul a arătat că a fost îndeplinit planul de acţiune privind consolidarea mediului de afaceri, prin modernizarea şi simplificarea procedurii de autorizare a comercianţilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 2795 din 30 iunie 2009, prin care a admis în parte acţiunea, a anulat Ordinul nr. 3055/C din 29 noiembrie 2007 emis de Ministerul Justiţiei, a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de director general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, obligând pârâtul să plătească reclamantului diferenţele de drepturi salariale în raport de funcţia de director general şi daune morale în sumă de 20.000 lei.
Instanţa de fond a constatat, în raport de dispoziţiile HG nr. 83/2005 şi ale Legii nr. 26/1990, că secretarul de stat nu avea competenţa să semneze la data de 29 noiembrie 2007, pentru Ministrul Justiţiei, un act referitor la o instituţie subordonată Ministerului Justiţiei , cum este Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
Au fost considerate ca întemeiate şi motivele de nelegalitate privind nemotivarea ordinului contestat şi nerespectarea procedurii prealabile impuse de Codul muncii.
Instanţa de fond a reţinut că ordinul emis de pârât nu conţine o motivare, făcând doar trimitere la nota nr. 138232 din 29 noiembrie 2007, care nu a fost comunicată reclamantului, ceea ce a vătămat dreptul de apărare al acestuia.
În raport de actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, s-a apreciat că reclamantul a avut statutul de salariat în perioada îndeplinirii funcţiei de director general şi din acest motiv, s-a reţinut că actul de revocare trebuia emis cu respectarea legislaţiei muncii, după efectuarea cercetării disciplinare impusă de dispoziţiile art. 263 şi urm. C. muncii.
Aceeaşi concluzie a fost reţinută şi în cazul constatării calităţii de funcţionar public a directorului general, cu motivarea că Legea nr. 188/1999 reglementează în art. 78 şi urm. o procedură de sancţionare disciplinară similară celei prevăzute în legislaţia muncii.
Calificarea dată de pârât actului de revocare ca fiind o măsură cu caracter pur managerial a fost considerată de instanţa de fond ca lipsită de temei legal, pentru că nu a fost prevăzută în legislaţie, având un conţinut imprecis.
Din acest punct de vedere, s-a reţinut că măsura dispusă este abuzivă, întrucât la adăpostul unui concept imprecis, nereglementat juridic şi necircumscris de doctrină, pârâtul a încercat să eludeze normele imperative care reglementează procedura sancţionării disciplinare.
În ceea ce priveşte temeinicia motivelor pentru care s-a luat măsura revocării din funcţie, instanţa de fond a reţinut că nota de informare care a stat la baza actului atacat nu conţine o analiză a vinovăţiei reclamantului, în condiţiile în care unele disfuncţionalităţi sunt rezultatul unor acte sau avize ale Ministerului Justiţiei, cum este cazul schemei de personal şi al bugetului instituţiei. De asemenea, în privinţa priorităţii de achiziţionare a unor sedii s-a avut în vedere că nu s-a precizat în raport cu care alte operaţii este prioritară şi dacă fondurile oficiului erau suficiente pentru finanţarea tuturor priorităţilor.
Ca o consecinţă a anulării ordinului de revocare din funcţie, s-a dispus reintegrarea reclamantului în funcţia de conducere deţinută anterior emiterii actului anulat, iar pentru repararea prejudiciului cauzat prin revocarea nelegală, a fost stabilită obligaţia pârâtului de a plăti diferenţa de drepturi salariale şi daunele morale apreciate la suma de 20.000 lei.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, solicitând ca în temeiul art. 304 pct. 9, art. 312 şi art. 304/1 C. proc. civ., să fie modificată hotărârea atacată, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
În primul motiv de recurs a fost criticată concluzia instanţei de fond privind necompetenţa secretarului de stat pentru a semna actul referitor la o instituţie subordonată, cum este Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, arătându-se că, potrivit art. I din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 3044 din 28 noiembrie 2007, în perioada 29-30 noiembrie 2007, ministrul justiţiei a fost înlocuit de drept de un secretar de stat pentru toate direcţiile şi compartimentele cuprinse în HG nr. 83/2005, cu excepţia aprobării transferurilor între direcţii şi a aprobării modificărilor în structura organizatorică a ministerului şi a instituţiilor subordonate.
Ca argument în susţinerea competenţei persoanei care a semnat ordinul contestat, s-a făcut trimitere la ordinele prin care intimatul-reclamant a fost delegat să exercite funcţiile de director şi de director adjunct la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, semnate de asemenea de un secretar de stat, care era înlocuitor de drept al ministrului justiţiei.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a anulat ordinul calificat ca act administrativ pentru că nu a fost precedat de procedura cercetării prealabile prevăzută de dreptul muncii, ca o condiţie de validitate a deciziei prin care se aplică sancţiunea disciplinară.
Recurentul a susţinut că raţionamentul instanţei de fond este eronat faţă de cele două categorii de acte supuse unor condiţii şi termene diferite. În cauză, s-a arătat că intimatul s-a aflat în raporturi de autoritate şi prin ordinul de revocare a sa din funcţie numai acestea au încetat, fără afectarea raporturilor de muncă născute în baza contractului individual de muncă nr. 21 din 11 octombrie 2002 încheiat cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, instituţie publică cu personalitate juridică distinctă de cea a Ministerului Justiţiei.
Considerentele instanţei de fond privind nelegalitatea actului administrativ prin prisma încălcării dispoziţiilor Codului muncii au fost criticate şi în raport de normele de competenţă materială, deoarece într-un asemenea caz , instanţa de contencios administrativ trebuia să decline competenţa în favoarea tribunalului, la un complet specializat de dreptul muncii.
În ultimul motiv de recurs, a fost criticată pe fond soluţia de admitere a acţiunii, cu motivarea că a fost greşit anulat actul administrativ de revocare a intimatului din funcţia de conducere pentru îndeplinirea necorespunzătoare a sarcinilor specifice acestei funcţii.
Recurentul a arătat că revocarea reprezintă numai o măsură administrativă cu caracter pur managerial şi de eficientizare a activităţii Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, justificată prin considerentele de oportunitate şi necesitate, dată cu respectarea condiţiilor de legalitate.
Recurentul a criticat şi dispoziţia de reintegrare a intimatului în funcţia de director, precum şi obligarea sa la plata diferenţei de drepturi salariale, arătând că nu este posibilă executarea lor, în condiţiile în care nu a fost parte în proces Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în calitate de angajator.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 304/1 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Prin Ordinul nr. 3055/C din 29 noiembrie 2007 emis de Ministrul Justiţiei s-a dispus revocarea intimatului E.G. din funcţia de director general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului este o instituţie publică, cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri proprii şi organizată în subordinea Ministerului Justiţiei, conform dispoziţiilor Legii nr. 26/1990 şi ale OUG nr. 129/2002, aprobată prin Legea nr. 505/2003.
Ordinul de revocare a intimatului din funcţia de conducere la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a fost semnat pentru ministrul justiţiei de către secretarul de stat desemnat prin Ordinul nr. 3044 din 28 noiembrie 2007 să-l înlocuiască de drept în perioada 29-30 noiembrie 2007 pentru toate direcţiile şi compartimentele cuprinse în HG nr. 83/2005, cu excepţia aprobării transferurilor între direcţii şi a aprobării modificărilor în structura organizatorică a Ministerului Justiţiei şi a instituţiilor subordonate ministerului.
Ordinul nr. 3044 din 28 noiembrie 2007 prevede pentru o perioadă foarte scurtă delegarea de semnătură acordată cu caracter intuitu personae de către ministru unei anumite autorităţi administrative, desemnată nominal.
Limitele delegării de semnătură acordate secretarului de stat au fost prevăzute chiar în conţinutul actului de delegare şi nu vizează posibilitatea revocării din funcţia de conducere la o instituţie subordonată ministerului, cum este cazul funcţiei ocupate de intimatul-reclamant.
Instanţa de fond a constatat neîntemeiat necompetenţa secretarului de stat de a semna pentru ministru, în perioada în care l-a înlocuit de drept, actele referitoare la conducerea uneia din instituţiile publice subordonate Ministerului Justiţiei.
Competenţa persoanei care a semnat ordinul respectiv rezultă din delegarea de semnătură acordată de ministru, în calitate de delegant şi care a rămas titularul atribuţiilor delegate, fără a fi afectată competenţa materială de exercitare a acestora.
Instanţa de fond a analizat în mod greşit condiţiile legale pentru realizarea delegării de competenţă, fără a avea în vedere că prin ordinul de înlocuire temporară de drept a ministrului nu a intervenit un transfer juridic de competenţă în favoarea unei autorităţi desemnată în mod abstract, prin care autorul delegării este desesizat de atribuţiile transferate, pe care nu le mai poate exercita până la încetarea delegării, pentru că actele ar fi emise de o autoritate necompetentă.
Din acest motiv, se constată că instanţa de fond a reţinut greşit ca prim motiv de nelegalitate a ordinului contestat necompetenţa autorului actului faţă de Ordinele Ministrului Justiţiei nr. 1330/C/2007 şi nr. 2711/C/2007, prin care Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a fost trecut în coordonarea directă a ministrului justiţiei, întrucât prin Ordinul nr. 3044 din 28 noiembrie 2007 nu a fost transferată această competenţă, fiind delegat numai dreptul de semnătură pentru actele întocmite în exercitarea competenţei respective, în perioada înlocuirii de drept a autorităţii delegante.
Instanţa de fond a înlăturat în mod greşit şi apărările ministrului pârât cu privire la natura juridică a ordinului de revocare a reclamantului din funcţia de director general al Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, ceea ce a avut drept consecinţă aplicarea fără temei a unor prevederi din dreptul muncii la un raport juridic de autoritate, stabilit între părţile în litigiu prin actul de numire în funcţia publică de conducere, dintr-o instituţie publică subordonată administraţiei publice centrale.
Ordinul de revocare din funcţie intimatului-reclamant reprezintă o măsură administrativă, având ca efect numai încetarea raporturilor de autoritate, fără afectarea contractului de muncă nr. 21 din 11 octombrie 2002 încheiat cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
Faţă de natura juridică a ordinului contestat, instanţa de fond a apreciat greşit incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 263 şi urm. C. muncii şi art. 78 şi urm. din Legea nr. 188/1999 republicată, potrivit cărora, măsura revocării din funcţia de conducere a intimatului-reclamant trebuia precedată de efectuarea cercetării disciplinare.
Revocarea intimatului-reclamant s-a datorat îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei de conducere deţinută şi nu a fost consecinţa stabilirii răspunderii sale disciplinare, pentru că nu s-a constatat săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte ilicite prin încălcarea obligaţiilor de serviciu.
În consecinţă, ordinul de revocare a intimatului-reclamant reprezintă o măsură administrativă, cu caracter managerial şi de eficientizare a activităţii Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, justificată prin considerentele de oportunitate şi necesitate constatate prin nota nr. 138.232 din 29 noiembrie 2007, aprobată de conducerea Ministerului Justiţiei, astfel că nu era necesară parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de lege pentru stabilirea răspunderii disciplinare a unui salariat sau a unui funcţionar public.
Nota nr. 138.232 din 29 noiembrie 2007, în baza căreia a fost emis ordinul de revocare a intimatului, cuprinde motivele de fapt şi de drept ale măsurii adoptate, astfel încât se reţine că a fost îndeplinită şi cerinţa motivării actului administrativ de încetare a raporturilor de autoritate.
Prin această notă s-a constatat îndeplinirea necorespunzătoare de către intimat a atribuţiilor specifice funcţiei de conducere de director general, concretizate în deficienţele reţinute la nivel organizatoric şi cu privire la situaţia financiară şi la administrarea patrimoniului instituţiei publice.
Instanţa de fond a apreciat greşit că nu poate fi avut în vedere conţinutul acestei note, pentru că nu a fost analizată în concret vinovăţia intimatului, dat fiind că actul nu a fost întocmit în vederea stabilirii răspunderii juridice a conducerii Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, ci pentru adoptarea de către Ministerul Justiţiei a unei decizii administrative de eficientizare a activităţii desfăşurate de instituţia publică aflată în subordinea sa.
Pentru considerentele expuse, se constată că acţiunea formulată de intimatul-reclamant nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 554/2004 pentru anularea actului administrativ, nefiind dovedite motivele de nelegalitate invocate sub aspect procedural sau pe fond cu privire la Ordinul nr. 3055/C din 29 noiembrie 2007 emis de Ministrul Justiţiei.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9, art. 314 şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va admite prezentul recurs şi va modifica hotărârea instanţei de fond, în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii formulate de reclamantul G.E..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva sentinţei civile nr. 2795 din 30 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea reclamantului G.E., ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 64/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 642/2010. Contencios → |
|---|
