ICCJ. Decizia nr. 755/2010. Contencios. Anulare act de control taxe şi impozite. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.755/2010
Dosar nr. 1631/2/2009
Şedinţa publică din 11 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 2175 din 26 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantei SC P. SRL în contradictoriu cu pârâţii D.G.F.P. Ialomiţa şi A.F.P.C.M., a anulat Decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007 a D.G.F.P. Ialomiţa, Decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 602231 din 22 august 2002 emise de A.F.P. Ialomiţa, exonerând reclamanta de la plata sumelor stabilite prin actele administrative atacate şi obligând pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin Decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007, D.G.F.P. Ialomiţa a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere stabilite de inspecţia fiscală nr. 67/2007 privind obligaţii fiscale suplimentare de plată în sumă de 630.023 lei, cu titlu de TVA în cuantum de 538.114 lei majorări de întârziere aferente de 67.045 lei, impozit pe venitul nerezidenţilor în cuantum de 13.472 lei şi majorări de întârziere aferente de 11.392 lei.
S-a reţinut, în esenţă, că reclamanta a încheiat în perioada 1 iulie 2004 – 31 decembrie 2006, contracte de vânzare - cumpărare cu plata în rate pentru care a emis facturi în aceeaşi perioadă cu exigibilitatea TVA la momentul la care ratele devin scadente.
Instanţa de fond a reţinut că, susţinerea organelor de control fiscale potrivit căreia anexele la contract erau completate pe măsură ce erau emise facturi de livrare, iar contractele nu menţionau bunul vândut, preţul, valoarea şi termenul de librare, apare ca neîntemeiată în condiţiile în care anexele nu pot fi privite ca şi convenţii de sine stătătoare, întrucât ele fac parte din contractele cadru încheiate de reclamantă.
Astfel, instanţa a reţinut că toate convenţiile încheiate de reclamantă în luna decembrie 2006 îndeplinesc condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege, părţile stabilind scadenţa şi data plăţii TVA-ului la momentul plăţii ratelor.
Instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile din actele administrative contestate referitoare la diferenţele de impozit pe veniturile nerezidenţilor şi penalităţile aferente sunt nelegale, întrucât reclamanta a făcut dovada că tranzacţiile comerciale individualizate în acte se regăsesc în contabilitatea partenerului german, iar acesta a plătit impozit în Germania, rezultând deci că reclamanta nu datorează impozit pe veniturile obţinute de nerezidenţi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanta SC P. SRL şi pârâta D.G.F.P. Ialomiţa.
Recurentele invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Recurenta D.G.F.P. Ialomiţa solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată şi menţinerea actelor administrative fiscale ca temeinice şi legale.
Susţine recurenta că instanţa de fond a admis în mod nelegal capătul de cerere cu privire la suma de 538.114 lei reprezentând TVA şi suma de 67.045 lei reprezentând majorări de întârziere aferente, stabilite prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 602231 din 22 august 2007 şi Decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007.
În cazul contractelor de vânzare cu plata în rate pentru bunurile mobile, livrarea de bunuri este considerată a fi transferul fizic, T.V.A. se aplică la întreaga valoare, la data la care bunul a fost predat cumpărătorului, iar exigibilitatea taxei intervine la data transferului dreptului de proprietate asupra bunului, respectiv, data când s-a emis factura.
Arată că reclamanta nu a respectat dispoziţiile art. 128 alin. (1), art. 128 alin. (3) lit. a) si art. 134 alin. (2) din Legea nr. 571/2003, astfel că organul de inspecţie fiscală a stabilit corect diferenţa de TVA exigibila în sumă de 538.114 lei în momentul emiterii facturilor, întrucât contractele de vânzare - cumpărare cu plata în rate încheiate de SC P. SRL Slobozia, în perioada 01 iulie 2004 - 31 decembrie 2006, nu sunt încheiate valabil.
Întrucât în sarcina societăţii reclamante a fost reţinut ca fiind datorat debitul de natură T.V.A., aceasta datorează şi majorările şi penalităţile calculate de inspectorii fiscali, conform art. 120 alin. (1) din OG nr. 92/2003 privind C. proCod Fiscal
Recurenta critică hotărârea şi sub aspectul soluţionării capătului de cerere privind suma de 13.472 lei, reprezentând diferenţa de impozit pe veniturile obţinute în România de nerezidenţi, cu motivarea că reclamanta SC P. SRL Slobozia nu a putut prezenta la solicitarea inspectorilor fiscali originalul sau copia certificatului de rezidenţă fiscală eliberat de către autoritatea competenta din statul de rezidenţă din Germania pentru plătitorul de venit, astfel cum prevede HG nr. 44/2004 şi nu a depus nici o declaraţie la autoritatea fiscală competentă până la data de 28 februarie 2005, conform art. 116 din Legea nr. 571/2003.
Reclamanta-recurentă SC P. SRL Slobozia invocă dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. şi arată că deşi instanţa de fond a admis acţiunea, a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400,43 lei în loc de 4.043 lei, atât cât justifică cu chitanţele de onorariu de avocat depuse la dosar şi taxa de timbru.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurentă, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea introductivă, intimata-reclamantă a contestat actele administrativ-fiscale: Decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007, Decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007 şi Raportul de inspecţie fiscală cu privire la suma totală de 630.023 lei din care 538.114 lei TVA, 55.951 lei majorări de întârziere la TVA, 13.471 lei impozit pe venitul nerezidenţilor cu 11.392 lei majorări de întârziere aferente.
În privinţa primului capăt de cerere cu privire la suma de 538.114 lei TVA cu majorările de întârziere în mod corect prima instanţă a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 135 alin. (3) Cod Fiscal, potrivit cărora, in cazul livrării de bunuri cu plata în rate între persoane stabilite în ţară, TVA devine exigibilă la fiecare din datele specificate în contract pentru plata ratelor, iar în cazul încasării de avansuri faţă de data prevăzută în contract, TVA devine exigibilă la data încasării avansului, precum şi dispoziţiile art. 155 alin. (6) Cod Fiscal, în ceea ce priveşte emiterea facturilor.
Obiectul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate de reclamantă în perioada 1 iulie 2004 – 31 decembrie 2006, supuse verificării de organele fiscale este reprezentat de vânzarea-cumpărare cu plata în rate, de produse prevăzute în anexele la contract.
Cap. III din aceste contracte prevede preţul şi modalităţile de plată, cu stabilirea datelor scadente pentru ratele convenite de părţi.
Conform pct. 3.2. din Cap. III din contractul de vânzare - cumpărare, valoarea mărfurilor vândute este menţionată în anexele de produse şi preţuri care fac parte integrantă din contract.
În consecinţă, este corectă motivarea primei instanţe care a înlăturat susţinerea organelor de control fiscal potrivit căreia anexele la contract se completau pe măsură ce erau emise facturi de livrare, iar contractele neavând menţionat bunul vândut, preţul şi termenul de livrare, ar fiinexistente din punct de vedere juridic, în condiţiile în care aceste anexe aşa cum s-a arătat fac parte integrantă din contractul încheiat de reclamanta-intimată cu diverşi parteneri contractuali.
Contractele de vânzare-cumpărare cu plata în rate încheiate în anul 2006 sunt contracte valabile, conform prevederilor art. 948 C. civ., având alături de celelalte elemente şi preţul şi cantitatea menţionate în anexele care nu sunt convenţii de sine stătătoare, ci fac parte integrantă din contract.
Cum în mod greşit s-a stabilit de organul fiscal diferenţa de TVA exigibilă la momentul emiterii facturilor, cu penalizările aferente fără a se ţine cont de anexele la contractele de vânzare cu plata în rate, critica formulată de recurentă privind nevalabilitatea acestor convenţii este neîntemeiată.
Analizând critica referitoare la modul de soluţionare a capătului de cerere privind suma de 13.472 lei reprezentând impozit pe veniturile obţinute din România de nerezidenţi, Curtea constată că reclamanta a depus la dosarul cauzei extrasul de cont din contabilitatea partenerului german privind tranzacţiile comerciale cu societatea reclamantă, din care rezultă că acesta a încasat suma de 20.000 euro înregistrată ca venituri pentru care a plătit impozitul aferent fiscului german.
Conform HG nr. 44/2004 pct. 15 alin. (l) – (3) privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, nerezidenţii care sunt beneficiari ai veniturilor din România vor depune anual, la plătitorul de venit, originalul certificatului de rezidenţă fiscală sau al documentului prevăzut la pct. 13 alin. (2) tradus şi legalizat de organul autorizat din România în momentul plaţii venitului, dar nu mai târziu de o lună calculată de la plata acestuia. Certificatul de rezidenţă fiscală este valabil pentru anul fiscal pentru care a fost emis. Plătitorul de venit este răspunzător pentru primirea în termenul legal stabilit a originalului certificatului de rezidenţă fiscală pentru aplicarea prevederilor din Convenţia de evitare a dublei impuneri încheiate în România cu diverse state.
Din analiza acestor prevederi normative instanţa constată că reclamanta trebuia să prezinte originalul sau copia certificatului de rezidenţă fiscală eliberat de autoritatea competentă din statul de rezidenţă pentru plătitorul de venit, iar documentul legalizat depus la dosarul cauzei reprezentat de un extras de cont din contabilitatea partenerului german pentru tranzacţiile comerciale cu reclamanta-intimată nu satisface cerinţele textului invocat din HG nr. 44/2004.
Drept urmare, prin neprezentarea certificatului de rezidenţă fiscală conform art. 116 alin. (l) din Legea nr. 571/2003, SC P. SRL Slobozia, în calitatea de plătitor de venit, avea obligaţia să calculeze, să reţină şi să verse la bugetul de stat impozit din veniturile impozabile obţinute în România de S.
Fiind reţinut în sarcina reclamantei-intimate ca fiind datorat impozitul pe venitul nerezidenţilor, aceasta datorează şi majorările calculate de inspectorii fiscali în conformitate cu prevederile art. 120 alin. (1) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, ca accesorii la obiectul principal.
În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv este întemeiat.
Prin recursul formulat de SC P. SRL Slobozia se susţine faptul că prima instanţă deşi a admis acţiunea, precum şi capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, a obligat pârâta la plata 400,43 lei în loc de 4.043 lei cât justifica cu documentele depuse la dosar.
Verificând chitanţele de onorariu de avocat şi taxa de timbru, rezultă că valoarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă este de 4.043 lei, astfel că sub acest aspect recursul este întemeiat.
În raport de prevederile art. 274 cu referire la art. 276 C. proc. civ., reţinând că urmare admiterii recursului formulat de D.G.F.P. Ialomiţa, urmează a fi modificată în parte sentinţa şi deci pretenţiile reclamantei vor fi încuviinţate în parte, instanţa prin apreciere raportat la petitul acţiunii urmează a obliga pârâta către reclamantă la 3.800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru şi onorariul de avocat.
Pentru considerentele expuse, prin admiterea recursurilor formulate în cauză va fi modificată în parte sentinţa atacată.
Totodată, în baza art. 274 cu aplicarea art. 276 C. proc. civ., urmează a obliga recurenta-pârâtă D.G.F.P. Ialomiţa către recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, efectuate în recurs, în sumă de 1000 lei reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de SC P. SRL şi D.G.F.P. Ialomiţa în nume propriu şi pentru A.F.P.C.M. împotriva sentinţei nr. 2175 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei SC P. SRL.
Anulează în parte actele administrative atacate, respectiv Decizia nr. 257 din 20 noiembrie 2007 emisă de D.G.F.P. Ialomiţa; Decizia de impunere nr. 67 din 23 august 2007 şi raportul de inspecţie fiscală nr. 602231 din 22 august 2007 emise de A.F.P. Ialomiţa, pentru sumele de 538.114 lei TVA; 55.952 lei majorări de întârziere aferente TVA şi exonerează contestatoarea de la plata acestor sume.
Menţine actele fiscale contestate pentru celelalte sume.
Obligă pârâţii la plata sumei de 3.800 lei reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă la fondul cauzei.
Obligă recurenţii-pârâţi către recurenta-reclamantă la plata sumei de 1000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 754/2010. Contencios. Obligare emitere act... | ICCJ. Decizia nr. 764/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
