ICCJ. Decizia nr. 941/2010. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 941/2010
Dosar nr.1839/54/2009
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Sesizarea instanţei de fond.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova reclamantul I.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor obligarea acesteia din urmă la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire aferente imobilului situat în Craiova, str. P., jud. Dolj şi, de asemenea, la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale şi daune cominatorii de 100 RON pe zi de întârziere începând cu data pronunţării hotărârii şi până la executarea efectivă a acesteia.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Dispoziţia din 02 februarie 2006, Primarul Municipiului Craiova a stabilit cu titlu de măsuri reparatorii suma de 1.152.000.000 ROL pentru imobilul situat în Craiova, str. P., jud. Dolj preluat abuziv, că dosarul a fost înaintat de Primăria Craiova către Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor sub nr. X/CC şi că deşi au trecut mai mult de 3 ani nu s-a emis Decizia privind titlurile de despăgubire.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.
Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 274 din data de 9 iulie 2009 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul I.N., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor şi, pe cale de consecinţă, a obligat-o la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubire pentru imobilul situat în Craiova, str. P.
Totodată, a respins capetele de cerere având ca obiect daunele morale şi cele pentru întârziere.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă, a reţinut, în esenţă, aşa cum reiese din considerentele sentinţei, următoarele:
Reclamantul a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001 să i se acorde măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Craiova, str. P., imobil expropriat şi demolat.
Prin Dispoziţia din 02 februarie 2006, Primarul Municipiului Craiova a stabilit cu titlu de măsuri reparatorii suma de 1.152.000.000 ROL, în acelaşi timp dispunându-se transmiterea dosarului către secretarul Comisiei Centrale din cadrul Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP).
A mai arătat prima instanţă că, din Adresa din 27 martie 2009 a Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor se constată că dosarul reclamantului a fost retransmis Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de către Primăria Municipiului Craiova fiind înregistrat sub nr. X/CC.
Ulterior după transmiterea dosarului către Agenţia Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor reclamantul a formulat mai multe demersuri pentru ca cererea acestuia să fie soluţionată, în acest sens fiind răspunsul Agenţiei Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Arată instanţa că reclamantul a introdus acţiunea la data de 12 iunie 2009, astfel că între data depunerii cererii şi data introducerii acţiunii au trecut aproximativ 8 ani, fără ca în perioada respectivă autorităţile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii.
În consecinţă, instanţa a constat că s-au încălcat prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Noţiunea de proces echitabil reglementată de acest text implică şi respectarea unui termen rezonabil de soluţionare a unei cauze.
Termenul rezonabil la care se referă art. 6 parag. I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cuprinde şi durata procedurilor administrative, deoarece aceasta constituie o premisă indispensabilă prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanţei.
Între acestea se înscrie Legea nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, lege care a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
În afara argumentului decurgând din art. 6 al Convenţiei, Curtea consideră că prin neîndeplinirea obligaţiei de a se emite titlurile de despăgubire autorităţile pârâte aduc o evidentă atingere noţiunii de bun şi a obligaţiei statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligaţie asumată de către România prin Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, Curtea apreciază că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfăşoare în termen rezonabil şi că depăşirea unui termen de 6 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 dinConvenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte cererea de obligare la acordarea daunelor morale, instanţa a respins-o ca nedovedită, iar, în ceea ce priveşte cererea de obligare la plata daunelor cominatorii, a constat că, prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 s-a prevăzut o procedură specială de sancţionare a autorităţilor, în cazul în care acestea nu execută hotărâri definitive şi irevocabile, procedură care este subsecventă actualei etape judiciare.
3. Calea de atac exercitată.
Împotriva sentinţei Curţii de apel a declarat recurs pârâta Comisia pentru Stabilirea Despăgubirilor criticile formulate vizând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În esenţă, memoriul de recurs în care nu sunt sistematizate criticile formulate şi reluând apărările de le fond, recurenta a susţinut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O. şi a art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precum şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.
În cuprinsul acestui motiv recurenta dezvoltă teza potrivit căreia Legea nr. 247/2005 astfel cum a fost completată prin OUG nr. 81/2007 este o lege specială ce reglementează o procedură administrativă ce presupune mai multe etape obligatorii, finalizându-se cu aprobarea raportului de evaluare în Şedinţa Comisiei Centrale şi emiterea deciziei.
Învederează împrejurarea că dosarele sunt luate în ordinea cronologică a înregistrării la Secretariatul Comisiei Centrale.
În fine, în susţinerea punctului său de vedere, recurenta arată că instanţa ar fi trebuit să ţină seama de Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale care respectă egalitatea de tratament a persoanelor îndreptăţite care au dosare de despăgubire înregistrate/neînregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale stabilind astfel o modalitate de soluţionare convenabilă.
Intimatul nu a formulat apărări în cauză.
4. Soluţia instanţei de recurs.
Examinând sentinţa atacată prin prisma recursului declarat, cât şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este legală pentru motivele care succed.
Intimatul-reclamant I.N. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ refuzul recurentei-pârâte de a emite decizie reprezentând titlul de despăgubire în favoarea acestuia, pentru imobilul situat în Craiova, str. Paşcani nr. 3, jud. Dolj.
De asemenea, recurenta nu neagă dreptul intimatului de a fi despăgubit în numerar, ci invocă existenţa unor limitări introduse prin OUG nr. 81/2007: emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opţiune, parcurgând astfel procedura administrativă reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Aceste apărări ale autorităţii, reiterate şi sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2001, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Or, luând în considerare intervalul de timp scurs de la iniţierea procedurii, precum şi faptul că în baza legislaţiei interne, de la data depunerii cererii şi până la data introducerii acţiunii au trecut 8 ani, fără ca în această perioadă autorităţile abilitate de lege să ajungă la finalizarea procedurii. Aşadar, durata procedurilor administrative de aproximativ de 8 ani, în mod evident, nu poate fi considerată o durată rezonabilă.
Dispoziţiile legale invocate de recurentă în favoarea sa au următorul cuprins:
Art. 181, din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabileşte că:
"(1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deţinătorii acestora într-una din modalităţile prevăzute în prezenta secţiune.
(2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acţiuni, parte în numerar.
(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depăşeşte 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilităţi de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcţie de opţiunea sa:
a) să solicite primirea exclusiv de acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau
b) să solicite primirea de titluri de plată, în condiţiile art. 141 şi cu respectarea termenelor şi a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege şi, până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acţiuni emise de Fondul Proprietatea.
(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea".
Din interpretarea acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat cu scopul "accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor" s-au introdus anumite "limite" pe care nu le poate eluda.
Curtea de apel a reţinut însă în mod legal că în conformitate cu prevederile art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), părţile contractante ale acestei convenţii, deci şi statul român, recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al Convenţiei.
Aşadar, autorităţile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului le procesul rezonabil, asta însemnând invocarea propriei culpe, încălcarea Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, Curtea de la Strasbourg a reţinut, în privinţa existenţei unui just echilibru între interesul general al comunităţii şi imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului, că lipsa de claritate a legii şi menţinerea pe o perioadă îndelungată a stării de incertitudine în privinţa situaţiei juridice a bunului reclamantului au determinat suportarea de către acesta a unei sarcini disproporţionate şi excesive.
Pe cale de consecinţă, soluţia fondului se impune a fi menţinută astfel că în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. şi al art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinţei nr. 274 din 9 iulie 2009 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 943/2010. Contencios. Litigiu privind... | ICCJ. Decizia nr. 940/2010. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
