ICCJ. Decizia nr. 989/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 989/2010
Dosar nr. 210/45/200.
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 91/CA din 30 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost declinată competenţa materială de soluţionare a cererii formulată de reclamanta P.D.C. în contradictoriu cu Institutul Naţional de Statistică.
în fapt reclamanta a solicitat a fi obligat pârâtul la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în acelaşi procent, sume ce urmează a fi calculate de la data de 1 ianuarie 2004, până la data pronunţării hotărârii, actualizate cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data efectuării plăţii şi acordarea în continuare a acestor drepturi.
Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi din mediul de afaceri, (...), publicată în M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003, Cartea II, Titlul III, art. XIII, pct. 21 care modifică art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, se prevede că:
« Art. 29 alin. (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare».
Prin art. XVIII din Legea nr.161/2003 s-a statuat ca «pentru anul 2003 funcţionarii publici îşi menţin drepturile salariale stabilite (...)", iar la art. XXV din acelaşi act normativ s-a menţionat că art. 29 alin. (1) Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2004, prevederi care ulterior au fost suspendate.
Acestea au reintrat în vigoare potrivit art. XIII din Legea nr. 251/2006.
Reclamanta a mai precizat că, din 22 martie 2004 până la data de 01 ianuarie 2007, drepturile salariale solicitate au fost suspendate în mod nelegal, potrivit art. 44 din OUG nr. 92/2004, fapt ce contravine prevederilor art. 41 şi art. 53 din Constituţie, respectiv art. 38 şi art. 39 alin. (1) lit. d) C. muncii, care prevăd, în mod imperativ, că salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate, salariaţilor fiindu-le garantat dreptul la egalitate de şanse şi de tratament.
De asemenea, suspendarea celor două sporuri sus menţionate s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale care reglementează drepturile persoanelor încadrate în muncă, deoarece acest drept nu a fost doar restrâns, ci îngrădit, atingând însăşi existenţa dreptului.
Suspendarea celor două drepturi nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Prin art. 23 din Declaraţia Universala a Dreptului Omului, s-a garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egala, principiu ce a fost consacrat, in plan naţional, de dispoziţiile OG nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările si completările ulterioare.
Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr.148/CA din 17 iulie 2009 a admis acţiunea promovată de reclamanta P.D.C. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 1 iunie 2004 şi până la data pronunţării hotărârii, sume actualizate în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 29 lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 31 la republicarea legii din 2006, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din :
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului în procent (general) de 25% din salariul de bază;
d) suplimentul gradului, de asemenea în procent de 25% din salariul de bază, drepturi a căror plată a fost suspendată prin art. 44 din OUG nr. 92/2004 şi art. 48 din OUG nr. 2/2006, reglementări ce au reintrat în vigoare la 1 ianuarie 2007, conform art. 13 din Legea nr. 251/2006 ocazie cu care termenul de „suplimentul gradului" a fost înlocuit cu „suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
În raport cu aceste prevederi, Curtea a reţinut că suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui cât timp nu i-a fost înlăturată existenţa printr-o dispoziţie legală şi nici nu s-a constatat neconstituţionalitatea normei legale în ceea ce priveşte acest drept.
Curtea a considerat că dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 188/1999 nu pot stabili doar la modul general faptul că funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, având în vedere că dispoziţiile Legii nr. 188/1999 se corelează cu dispoziţiile generale în materie, respectiv art. 155 C. muncii potrivit cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile precum şi alte adaosuri iar art. 269 şi art. 166 prevăd că angajatorul este obligat să îşi despăgubească pe salariaţi în situaţia în care, din culpa sa, aceştia au fost prejudiciaţi prin neexecutarea în totalitate a obligaţiilor privind plata drepturilor salariale ce li se cuvin. Or, împrejurarea că legiuitorul intenţionează, într-un viitor incert să elaboreze o altă lege nu justifică în nici un mod, neacordarea celor două sporuri legale atâta timp cât ele fac parte din salariu.
Împrejurarea că nu există nici un act normativ care să permită cuantificarea celor două suplimente, stabilirea acestora de către instanţă la nivelul de 25% din salariul de bază, nu poate fi considerată arbitrară câtă vreme acest procent este prevăzut expres de legea cadru.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Institutul Naţional de Statistică criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
În esenţă, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii.
Astfel, prima instanţă a reţinut iniţial că „potrivit art. 29 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici (…) funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din suplimentul postului în procent (general) de 25% din salariul de bază şi suplimentul gradului, de asemenea în procent de 25% din salariul de bază deşi articolul menţionat nu prevede acordarea procentului de 25% din salariu, pentru ca ulterior în considerentele expuse să precizeze că „împrejurarea că nu există nici un act normativ care să permită cuantificarea celor două suplimente, stabilirea acestora de către instanţă la nivelul a 25% din salariul de bază, nu poate fi considerată arbitrariu (…)".
Or, instanţa a admis cererea reclamantei aplicând greşit textele legale mai sus menţionate, deoarece interpretarea este prea extinsă, ori modalitatea şi cuantumul de acordare în concret a acestor drepturi salariale este atributul exclusiv al legiuitorului, instanţa de judecată neputând să se substituie legiuitorului întrucât s-ar încălca prevederile art. 125 alin. (1) din Constituţia României, potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
Curtea analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., precum şi cu reglementările incidente cauzei, constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.
într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici".
Este necontestat faptul că dispoziţiile referitoare la suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin OUG nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 76/2005, şi prin OG nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".
Însă, în cauză, dreptul la salariu al funcţionarilor publici este reglementat în Secţiunea 1 din Capitolul 5 intitulat „Drepturi şi îndatoriri" din Legea nr. 188/1999. iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeaşi lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.
Or, în reglementările drepturilor salariale şi a altor drepturi ale funcţionarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenta-reclamantă solicită plata drepturilor în calitate de funcţionar public în cadrul Institutului Naţional de Statistică, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului şi nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Astfel fiind, a admite teza recurentei şi a obliga autoritatea să acorde reclamantei suplimentul postului şi suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment pentru perioada 15 martie 2004 - 26 ianuarie 2006, ar însemna ca instanţa, în lipsa unor reglementări şi criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.
Or, o asemenea situaţie echivalează cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti limitate constituţional la aplicarea legii pozitive şi substituirea autorităţii judecătoreşti în rolul ce revine puterii legislative, în speţă de a adapta legea de salarizare a funcţionarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, în speţă de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.
Nu poate fi primită critica din recurs referitoare la faptul că drepturile solicitate prin acţiune sunt drepturi de creanţă şi bunuri în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că în jurisprudenţa CEDO s-a reţinut, cu valoare de principiu, că drepturile de creanţă constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă, mergând mai departe, CEDO a reţinut că „o creanţă nu poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (CEDO, Decizia din 18 octombrie 2002, cauza Fernandez-Molina Gonzales şi alţii împotriva Spaniei).
Or, în cauză, dreptul solicitat de reclamantă la plata suplimentului postului şi a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu îşi găseşte o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenţei CEDO, o creanţă care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În consecinţă, în raport cu cele mai sus reţinute, înalta Curte constată că sentinţa pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, este nelegală şi netemeinică, motiv pentru care se va admite recursul, se va modifica sentinţa atacată cu consecinţa respingerii acţiunii formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Institutul Naţional de Statistică împotriva sentinţei nr. 148 din 17 iulie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată în sensul că respinge acţiunea formulată de P.D.C., ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 986/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1/2010. Contencios. Alte cereri. Recurs → |
|---|
