ICCJ. Decizia nr. 985/2010. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 985/2010
Dosar nr. 2273/2/200.
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 9 martie 2009, reclamantul M.V. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti – Comisia pentru cetăţenie din cadrul Direcţiei pentru Cetăţenie a solicitat să se dispună obligarea acestuia să procedeze la analizarea/ avizarea cererii de redobândire a cetăţeniei române într-un termen stabilit de instanţă, precum şi obligarea la plata unor penalităţi de întârziere de 50 lei pentru fiecare zi, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei.
În motivare, reclamantul a arătat că a formulat iniţial, în anul 2007, cerere de redobândire a cetăţeniei române şi a revenit cu aceeaşi solicitare către pârât în mai multe rânduri, însă nici până în acest moment nu a primit vreun răspuns.
Tăcerea pârâtului este de natură a-l vătăma pe reclamant, fapt ce impune, în opinia acestuia, obligarea Ministerului Justiţiei să procedeze la analizarea/ avizarea cererii de redobândire a cetăţeniei române, de îndată.
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivat de împrejurarea că deşi dosarul reclamantului nu a fost analizat, s-a stabilit data de 11 iunie 2009, ca termen de dezbatere a cererii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2197 din 26 mai 2009 a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul M.V. şi a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să soluţioneze cererea acestuia în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabile a hotărârii. A respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere.
Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 conform cărora „fiecare stat-parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie.
Or, din această perspectivă, termenul de 2 ani nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale sus menţionate şi a practicii CEDO.
Cât priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata unor penalităţi de întârziere, instanţa a apreciat că nu se impune obligarea pârâtului în acest sens.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti.
Recurentul a susţinut în esenţă, că în raport cu dispoziţiile art. 8-10 din Legea nr. 21/1991 aşa cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 171/2009, obligarea acestuia de către instanţa de judecată la soluţionarea cererii reclamantului care nu are temei juridic.
Soluţionarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române se efectuează de Comisia pentru Cetăţenie din cadrul Direcţiei Cetăţenie a M.J.L.C. în condiţiile expres prevăzute de Legea nr. 21/1991.
Astfel, soluţionarea cererii de acordare, respectiv redobândire a cetăţeniei române este un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv şi în condiţiile expres menţionate în legea specială a cetăţeniei române, şi prin urmare, petentul sau instanţa de judecată nu poate condiţiona termenul în care trebuie să fie soluţionată.
Legea nr. 21/1991 modificată şi completată, menţionează expres condiţiile şi situaţia când persoana interesată se poate adresa instanţei de judecată. Este vorba de art. 18, alin. (2) şi (4) din lege: „ În cazul în care constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, ministrul justiţiei respinge prin ordin, cererea de acordare sau de redobândire a cetăţeniei...".
Ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la secţia de contencios administrativ a curţii de apel de la domiciliul sau, după caz, reşedinţa solicitantului. Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul poate fi atacat în acelaşi termen, la secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea Curţii de apel este definitivă şi irevocabilă".
Concluzionând în raport cu prevederile legale reţinute mai sus, admiterea acţiunii reclamantului de către instanţa de fond nu este întemeiată, instanţa depăşindu-şi limitele puterii judecătoreşti prin stabilirea unui termen de soluţionare a cererii neprevăzut în legea specială a cetăţeniei române nr. 21 din 1 martie 1991, aşa cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 171/2009, ceea ce constituie o imixtiune în sfera de atribuţii a autorităţii legiuitoare, şi atrage incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Într-adevăr, Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea şi finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetăţeniei române, fără să prevadă, însă, un termen în care autorităţile române să proceseze astfel de cereri.
În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenţia Europeană pentru Cetăţenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 şi ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetăţeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetăţenie".
În acelaşi sens sunt, de asemenea, şi prevederile art. 7 din Recomandarea CM/ Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare, adoptată de Comitetul de Miniştri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acţionării într-un termen rezonabil", potrivit căruia „Autorităţile publice trebuie să acţioneze şi să îşi îndeplinesc atribuţiile într-un termen rezonabil".
Cu privire la noţiunea de „termen rezonabil", în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noţiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil" trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global şi în mod concret.
Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.
În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicţiei competente dar el include şi durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicţiei este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.
În opinia Curţii de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi de criteriile consacrate de jurisprudenţa sa, în special, în funcţie de complexitatea speţei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte apreciază că intervalul de timp cuprins între data formulării primei cereri şi data soluţionării cauzei nu poate fi considerat un termen rezonabil, în sensul dispoziţiilor legale menţionate şi a Jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa criticată ca fiind legală şi temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti împotriva sentinţei civile nr. 2197 din 26 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 984/2010. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 986/2010. Contencios → |
|---|
