ICCJ. Decizia nr. 1033/2011. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1033/2011
Dosar nr. 818/35/2010
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 iulie 2010 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, petenta SC E. Oradea SA a solicitat, în contradictoriu cu intimata A.N.A.F. – A.N.V. prin Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale C. - Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale B. suspendarea tuturor măsurilor dispuse prin raportul de inspecţie fiscală din 27 mai 2010, a deciziei de impunere nr. 6 din 27 mai 2010 şi a dispoziţiei privind măsurile stabilite din 27 mai 2010 până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii de fond, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
În motivarea cererii, arată că în urma inspecţiei fiscale desfăşurate în perioada 17 mai 2010 - 27 mai 2010, organele fiscale au reţinut că societatea a achiziţionat cantitatea de 212.836,98 cărbune energetic fără a avea temei legal de scutire de la plata accizelor, întrucât această cantitate nu a fost cuprinsă în niciuna din cele două autorizaţii, astfel că trebuia să calculeze, să înregistreze în evidenţa contabilă şi să plătească acciza aferentă la bugetul consolidat al statului. Tot în urma controlului s-a reţinut că produsul (cărbunele energetic) a fost folosit numai pentru producţia de energie termică şi energie electrică.
Susţine reclamanta că, prin adresa din 16 decembrie 2009, înregistrată la A.N.V. în data de 17 decembrie 2009, a solicitat suplimentarea cantităţilor de cărbune cu scutire de la plata accizelor cu cantitatea de 320.000 tone şi 1.000 tone păcură, cererea fiind însoţită de documente justificative. La această solicitare a revenit în data de 01 februarie 2010 prin adresa din 02 februarie 2010. La data de 11 februarie 2010, a fost emisă autorizaţia de utilizator final nr. x pentru cantitatea de 80.035,150 tone cărbune energetic.
Reclamanta arată că, la data de 12 martie 2010, a formulat plângere împotriva acestei ultime autorizaţii, nesoluţionată, solicitând eliberarea unei autorizaţii pentru întreaga cantitate solicitată de 320.000 tone.
Raportat la perioada supusă controlului, reclamanta susţine că nu datorează accize, întrucât toată cantitatea de cărbune a fost achiziţionată şi a fost folosită pentru producţia de produse energetice - ceea ce nu este fapt generator de accize pe de o parte, iar, pe de altă parte, cele constatate în cadrul raportului de inspecţie fiscală sunt nelegale, actul de control fiind întemeiat pe texte de lege abrogate.
Mai susţine reclamanta că, prin executarea silită a creanţei de peste 1.000.000 RON, s-ar ajunge la blocarea activităţii societăţii în condiţiile în care nu reuşeşte să încaseze creanţele pe care le are, pe de o parte, din cauza situaţiei financiare globale, iar, pe de altă parte, din cauza rolului încărcat al instanţelor judecătoreşti, problemelor administrative ale acestora şi termenelor foarte lungi. Datorită problemelor financiare, societatea susţine că este obligată ca pe o perioadă de 5 luni de zile să trimită în şomaj tehnic o parte din personal (circa 500 de salariaţi), iar un număr de 188 posturi se reduc ca urmare a disponibilizărilor colective. Reclamanta arată că încasările societăţii în lunile de vară sunt foarte scăzute, deoarece energia termică se livrează doar în sezonul de termoficare octombrie - martie.
În concluzie, reclamanta arată că executarea silită ar pune-o într-o situaţie economică dificilă, deoarece ar fi pusă în situaţia de a achita suma de 1.000.000 RON cu titlu de accize, în condiţiile în care prestează un serviciu de utilitate publică şi anume furnizarea energiei termice în Municipiul Oradea.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii de suspendare, arătând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege referitoare la existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube prin executarea actului administrativ. Sub acest aspect, pârâta susţine că reclamanta a beneficiat de scutire directă de la plata accizelor în perioada 08 martie 2009, conform autorizaţiei de utilizator finaldin 31 ianuarie 2001 emisă pentru cantitatea de 900.000 tone cărbune energetic. Ulterior, autoritatea vamală a eliberat societăţii autorizaţia suplimentară de utilizator final din 11 februarie 2010, pentru încă 80.035,150 tone de cărbune, valabilă pentru perioada 11 februarie 2010 – 08 martie 2010. Astfel, cantitatea totală de cărbune pentru care societatea a fost autorizată este de 980.035,10 tone. Pe cale de consecinţă, pârâta susţine că reclamanta deţine un produs accizabil fără să fi plătit acciza aferentă sau fără să fi beneficiat de vreo scutire în acest sens. În ceea ce priveşte paguba iminentă, pârâta arată că aceasta trebuie să rezulte din actele depuse în probaţiune de către petentă şi că simpla afirmaţie a reclamantei cu caracter general că prin executarea actului în cauză ar suferi o pagubă iminentă şi ireparabilă, trebuie să fie susţinută de probe la dosarul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 290/CA/2010 din 3 noiembrie 2010, Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea reclamantei şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 6 din 27 mai 1010, a raportului de inspecţie fiscală din 27 mai 2010 şi a dispoziţiei privind măsurile stabilite din 27 mai 2010, emise de pârâte, până la pronunţarea instanţei de fond şi a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a sumei de 10,15 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru următoarele considerente:
În privinţa cazului bine justificat, instanţa a avut în vedere atât faptul că, potrivit susţinerilor reclamantei, la data controlului erau abrogate textele de lege pe care inspectorii fiscali şi-au întemeiat controlul fiscal, respectiv art. 162 - 1754, art. 178 - 206, art. 2061 Cod Fiscal, în urma căruia au fost emise actele administrativ-fiscale în privinţa cărora se solicită a se dispune măsura de suspendare a executării, cât şi faptul că societatea nu datorează accize, întrucât toată cantitatea de cărbune a fost achiziţionată şi a fost folosită pentru producţia de produse energetice - ceea ce nu este fapt generator de accize.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa a reţinut că pârâta a emis Decizia nr. 5014 din 27 mai 2010 prin care a dispus măsuri asigurătorii, respectiv aplicarea unui sechestru asigurător asupra tuturor bunurilor imobile şi mobile ale societăţii şi că, prin executarea silită a creanţei de peste 1.000.000 RON, s-ar ajunge la blocarea activităţii societăţii în condiţiile în care aceasta are dificultăţi în încasarea creanţelor. Sub acest aspect, instanţa a avut în vedere şi faptul că societatea reclamantă prestează un serviciu de utilitate publică, respectiv furnizarea energiei termice în Municipiul Oradea.
Împotriva sentinţei civile nr. 290/CA din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale C. - Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale B., în nume propriu şi în reprezentarea A.N.V.
În motivarea recursului, pârâta a arătat, în esenţă, următoarele:
Deşi instanţa de fond reţine existenţa cazului bine justificat precum şi a pagubei iminente, aceasta nu indică nici probele pe care şi-a format opinia, nici deducţiile logice care au condus-o la această concluzie.
Instanţa de fond, în motivarea sentinţei, se rezumă la a arăta că au fost îndeplinite condiţiile formale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, că există indicii serioase privind netemeinicia şi nelegalitatea actelor administrative, precum şi că există iminenţă producerii unei pagube, însă niciunde în cuprinsul hotărârii nu arată care ar fi acele indicii serioase şi nici care sunt probele doveditoare în acest sens.
La fel, cu privire la paguba iminentă, instanţa se limitează a arăta că obligaţiile de plată ale societăţii sunt în cuantum considerabil, a căror executare ar afecta activitatea acesteia, dar la dosar nu s-au administrat probe din care să rezulte situaţia financiară a reclamantei sau datoriile scadente ale acesteia, care ar putea reflecta vreo pagubă iminentă şi care, în cazul executării actelor administrative, ar fi suferită de către societate.
În legătură cu cazul bine justificat, instanţa de fond, din nou, se rezumă la a aminti de existenţa acestuia, fără a arăta măcar în ce constă acest caz bine justificat sau în baza căror probe ar fi ajuns la concluzia existenţei acestuia.
Sub aspectul prezumţiei de legalitate a actului administrativ, prima instanţă consideră că dat fiind faptul că reclamanta contestă actul prin prisma anumitor texte de lege, această prezumţie ar fi clar răsturnată. Or, prezumţia de legalitate este instituită de legiuitor tocmai pentru a evita situaţiile în care contribuabilul ar obţine o suspendare a executării actului administrativ prin simpla invocare a unor texte de lege, mai mult sau mai puţin incidente în speţă.
Suspendarea actelor administrative în baza Legii nr. 554/2004, se poate dispune doar în situaţia îndeplinirii cumulative a condiţiilor prescrise de acest act normativ, însă în cauza de faţă nici din considerentele sentinţei şi nici din probele administrate nu rezultă îndeplinirea acestor cerinţe imperative.
Cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube trebuie analizate în funcţie de circumstanţele de fapt şi de drept ale fiecărei cauze, în baza probatoriului administrat de partea interesată, toate acestea trebuind să ofere suficiente indicii pentru a răsturna prezumţia de legalitate, iar nu cum a procedat instanţa de fond care a formulat o simplă afirmaţie generică în considerentele sentinţei recurate.
Instanţa competentă în a soluţiona o cerere de suspendare a executării unui act administrativ fiscal trebuie să realizeze o „pipăire” a fondului pentru a constata dacă aceasta vizează un act administrativ fiscal vădit nelegal, executarea acelui act administrativ fiind de natură a crea efecte nejustificate cu privire la situaţia juridico-fiscală a societăţii în cauză.
Prin urmare, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce ţin de legalitatea actului administrativ întrucât acesta vizează fondul actului, care se analizează în cadrul acţiunii în anulare.
Pe de altă parte, este de principiu că actele administrative sunt emise în baza şi pentru executarea legii, fapt pentru care beneficiază de prezumţia de legalitate. Dispoziţiile art. 141 C. proCod Fiscal, conferă „ope legis” caracter executoriu titlului de creanţă fiscală, prin împlinirea termenului legal de plată, fără nevoia îndeplinirii altor formalităţi, iar dispoziţiile art. 215 alin. (1) din acelaşi act normativ dispun că introducerea contestaţiei în calea administrativă de atac nu duce la suspendarea executării actului.
Recursul este nefondat.
Este în afara oricărei discuţii, după cum arată şi recurenta, că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie care, la rândul său se bazează pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, de unde decurge că a nu executa un act administrativ emis în baza legii echivalează cu a nu executa legea.
Aceasta nu exclude însă posibilitatea suspendării pe cale judiciară a actelor administrative, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 554/2004. Astfel, executarea unui act infralegislativ poate fi ordonată de judecătorul de contencios administrativ în situaţii de excepţie, cu observarea strictă a îndeplinirii exigenţelor legale, aşa cum sunt precizate în Legea contenciosului administrativ.
Curtea constată că în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt fixate condiţiile în care judecătorul cauzei poate dispune suspendarea executării actului administrativ contestat, textul legal amintit enumerând trei condiţii cumulative: a) condiţia declanşării procedurii administrative prealabile, b) condiţia cazului bine justificat şi c) condiţia prevenirii unei pagube iminente.
Acestor trei condiţii li se adaugă în materia contenciosului fiscal şi condiţia plăţii anticipate a unei cauţiuni, astfel cum se prevede în art. 215 alin. (1) C. proCod Fiscal
Art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 are următorul conţinut: „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate".
Art. 215 C. proCod Fiscal prevede că: „Suspendarea executării actului administrativ fiscal: (1) Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal. (2) Dispoziţiile prezentului articol nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 RON".
În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, Curtea observă că, această exigenţă legală trebuie interpretată în sensul descris în art. 2 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Prin cazuri bine justificate se precizează în textul legal mai sus menţionat, se înţeleg „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ".
În discuţie, în prezenta cauză, sunt doar condiţia cazului bine justificat şi condiţia iminenţei producerii unei pagube, despre care recurenta susţine că nu sunt dovedite.
Având ca reper dispoziţiile art. 14 alin. (1) şi ale art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, relative la cazul bine justificat, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului, cu îndreptăţire, a reţinut că exigenţele legale ale condiţiei mai sus arătate sunt pe deplin satisfăcute. În cadrul analizei pe care este abilitat judecătorul să o facă, acesta trebuie să se limiteze la o simplă „pipăire a fondului” şi să evite o examinare a legalităţii actului administrativ în discuţie, care este atributul exclusiv al judecătorului învestit cu acţiunea principală ce vizează anularea actului infralegislativ contestat. Or, în acest fel a procedat prima instanţă în cauză, observând că au fost relevate stări de fapt şi de drept de natură a crea o serioasă îndoială asupra legalităţii actului administrativ în litigiu, care să conducă la admiterea cererii de suspendare formulată de către reclamanta SC E. Oradea SA.
Nu este vorba, cum susţine recurenta, de o simplă invocare a unor texte de lege, în urma cărora s-ar fi concluzionat că prezumţia de legalitate a actului administrativ ar fi fost răsturnată.
Sub acest aspect, constată Curtea, instanţa de judecată a reţinut existenţa unor argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea titlurilor de creanţă contestate în prezenta cauză, cum ar fi întemeierea actelor administrativ fiscale în discuţie pe texte legale abrogate (art. 162 – 1754, art. 178- 206 şi art. 2061 Cod Fiscal) ori că toată cantitatea de cărbune a fost achiziţionată şi utilizată pentru producţia de produse energetice, ceea ce nu este un fapt generator de accize.
Referitor la condiţia iminenţei producerii unei pagube, de asemenea, legea contenciosului administrativ conţine o definiţie a ei, în termenii art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004. Prin pagubă iminentă se înţelege „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public".
În deplină consonanţă cu prevederile legale precitate, având în vedere susţinerile reclamantei şi probele administrate în cauză, judecătorul fondului a reţinut, de asemenea, corect, că şi această condiţie este îndeplinită.
Contrar celor susţinute de către recurentă, sub aspectul îndeplinirii acestei exigenţe legale, hotărârea recurată conţine o motivare consistentă şi nu este o simplă afirmaţie generică. Astfel, prima instanţă a avut în vedere, pe de o parte că prin executarea actelor administrativ fiscale s-ar ajunge la blocarea activităţii societăţii, în condiţiile în care prin Decizia nr. 5014 din 27 mai 2010 s-a aplicat sechestru asigurator asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale reclamantei, iar pe de altă parte, ca urmare a sechestrului şi executării silite a unei creanţe de peste 1.000.000 RON, în contextul dat cuantumul acesta neputând fi ignorat, efectele negative grave asupra activităţii SC E. Oradea SA sunt evidente. Nu în ultimul rând, instanţa a avut în vedere, justificat, că reclamanta prestează un serviciu public, fiind furnizoarea cu energie termică în Municipiul Oradea.
În fine, recurenta a invocat art. 215 alin. (1) din C. proc. civ., pentru a demonstra că introducerea contestaţiei nu duce la suspendarea executării actului, însă ipoteza normativă în discuţie vizează măsura suspendării în cadrul procedurii extrajudiciare reglementată în Titlul IX C. proCod Fiscal, pe când în discuţie este suspendarea pe cale judiciară a unor acte administrative, pe baza prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale C. - Direcţia Judeţeană pentru Accize şi Operaţiuni Vamale B., în nume propriu şi în reprezentarea A.N.V., împotriva sentinţei civile nr. 290/CA din 3 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1032/2011. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 1041/2011. Contencios. Obligare emitere act... → |
|---|
