ICCJ. Decizia nr. 1031/2011. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1031/2011
Dosar nr. 98/45/2010
Şedinţa publică din 22 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 februarie 2010 pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul F.P. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând desfiinţarea în parte a hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 29 octombrie 2009 şi validarea rezultatului obţinut de el la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii desfăşurat în perioada 25 iunie - 25 septembrie 2009.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost declarat admis în urma susţinerii concursului la Institutul Naţional al Magistraturii, iar ulterior pârâtul a constatat că nu îndeplineşte condiţia „bunei reputaţii” prevăzută de art. 12 din Legea nr. 303/2004, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 atunci când a apreciat că o condamnare penală în privinţa căreia a intervenit reabilitarea de drept afectează „buna reputaţie”. Mai susţine reclamantul că fapta pentru care a fost condamnat în anul 2000 nu a avut ecou public la data săvârşirii ei, iar în anul 2003 a intervenit reabilitarea, astfel că nu este de natură a conduce la ştirbirea prestigiului calităţii de magistrat, iar îndeplinirea condiţiei referitoare la „buna reputaţie” trebuie analizată în persoana reclamantului la nivelul anului 2009, pentru a conferi forţă juridică principiului general de drept al „efectelor trecerii timpului”, recunoscut atât în materie penală, cât şi în materie civilă. A susţinut reclamantul că la momentul actual îndeplineşte întru totul condiţia „bunei reputaţii”, ca „standard înalt de conduită de care trebuie să dea dovadă un magistrat”.
2. Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 115/CA din 10 mai 2010, Curtea de Apel Iași, secţia contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de către reclamantul F.P., a desfiinţat în parte hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 29 octombrie 2009 în ceea ce priveşte soluţia dată în raport cu reclamantul F.P. şi a dispus validarea rezultatului obţinut de către acesta la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii din perioada 25 iunie - 25 septembrie 2009, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esenţă, următoarele:
Reclamantul a fost admis la Institutul Naţional al Magistraturii în sesiunea august - septembrie 2009, după proba eliminatorie tip grilă, el făcând parte din cei 240 candidaţi admişi din totalul de 2.764. Ulterior, reclamantul a susţinut şi testul grilă de verificare a raţionamentului logic, interviul şi testul psihologic, iar conform art. 63 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii s-a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiei de bună reputaţie.
Prin hotărârea din 29 octombrie 2009, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a constatat neîndeplinirea de către reclamant, alături de alte două persoane, a condiţiei bunei reputaţii, cu motivarea că, în urma verificărilor efectuate, s-a constatat că „figurează în evidenţele operative ale poliţiei”, fără a fi oferite detalii asupra cauzelor faptice avute în vedere la adoptarea hotărârii.
A constatat Curtea de apel că situaţia de fapt şi de drept avută în vedere în privinţa reclamantului rezidă în faptul că, prin sentinţa penală nr. 621 din 28 mai 2001 a Judecătoriei Paşcani, definitivă, F.P. a fost condamnat la 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1996, respectiv conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. Instanţa penală a reţinut următoarele: la data de 16 decembrie 2000, F.P. a consumat băuturi alcoolice împreună cu alte persoane la un bar, după care, conducând autoturismul marca D. pe drumurile publice din oraş, a pierdut controlul şi a intrat în coliziune cu altă maşină; prin buletinul de analize toxicologice s-a reţinut o alcoolemie de 1,65 gr ‰; incidentul s-a datorat consumului de alcool şi stării de oboseală a inculpatului; F.P. a despăgubit proprietarii autoturismelor avariate; la individualizarea pedepsei, au fost avute în vedere, ca circumstanţe atenuante, poziţia sinceră a inculpatului, lipsa antecedentelor penale, acoperirea prejudiciului.
Curtea de apel a reţinut că, întrucât în privinţa acestei condamnări a intervenit reabilitarea de drept, având drept consecinţă lipsa antecedentelor penale ale persoanei şi încetarea oricăror interdicţii şi decăderi ce derivă din condamnarea penală definitivă, în mod greşit pârâtul a apreciat că reclamantul nu îndeplineşte condiţia bunei reputaţii în sensul dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004 pentru motivul că „figurează în evidenţele operative ale poliţiei”.
A mai reţinut instanţa că, deşi nu se evidenţiază ca antecedent penal, o condamnare cu suspendarea executării pedepsei sau alt gen de condamnare pot apărea în unele evidenţe speciale, interne, ale poliţiei, însă acestea nu prezintă nici un fel de relevanţă şi nu au nici o consecinţă în ceea ce priveşte percepţia opiniei publice asupra persoanei, iar, întrucât asemenea evidenţe nu sunt şi nu pot fi aduse la cunoştinţa publicului, sunt lipsite de efecte asupra persoanei, nu îi afectează şi nu trebuie să-i afecteze în niciun mod imaginea. Dacă legiuitorul, intervenind cu instituţia reabilitării de drept, înlătură prin aceasta orice antecedente penale, cu atât mai mult nişte evidenţe ale poliţiei, de organizare internă, nu pot marca o persoană „à la long” şi nu trebuie să-i afecteze imaginea şi accesul la o funcţie sau o carieră.
Totodată, Curtea de apel a reţinut că, pentru ca o condamnare penală în privinţa căreia a intervenit reabilitarea să reprezinte un argument privind lipsa „bunei reputaţii”, este necesar a fi avut în vedere un ansamblu larg de aspecte ce caracterizează persoana respectivă, iar pârâtul, stabilind aprioric faptul că reclamantul nu îndeplinea condiţia bunei reputaţii, nu a examinat în niciun mod fapta pentru care acesta a fost condamnat cu suspendare, împrejurările săvârşirii acesteia, conduita concretă a reclamantului la acel moment şi în timpul procesului, conduita ulterioară a acestuia etc., aspecte care, privite coroborat, ar fi fost de natură să creeze o imagine asupra persoanei reclamantului, asupra modului în care acesta este perceput în societate, dacă fapta sa a avut răsunet în comunitate, cum a fost privită şi ce a făcut reclamantul pentru a înlătura orice efecte negative.
Curtea de apel a apreciat că, deşi din cuprinsul sentinţei penale rezultă că F.P. a avut o conduită procesuală coerentă şi corectă, sinceră, nu a încercat să denatureze adevărul sau probele, a depus toate diligenţele pentru înlăturarea consecinţelor pecuniare negative, din perspectiva modului de abordare de către Consiliul Superior al Magistraturii, ar însemna că, deşi însăşi legiuitorul a intervenit cu instituţii care să înlăture orice consecinţe ale unei condamnări penale, simpla existenţă a acesteia în evidenţele proprii ale poliţiei, indiferent de conduita persoanei şi de cât timp a trecut de la condamnare, ar fi de natură să afecteze sine die reputaţia persoanei respective, cu consecinţa interzicerii accesului la o poziţie demnă în societate, aşa cum este aceea de absolvent de ştiinţe juridice cursant la Institutul Naţional al Magistraturii.
A mai reţinut instanţa că cerinţa „bunei reputaţii” prevăzute de art. 12 din Legea nr. 303/2004 trebuie analizată ca un ansamblu de criterii, apreciate în concret şi în funcţie de fiecare caz în parte, cu luarea în considerare a condiţiei persoanei atât înainte, cât şi după săvârşirea faptei, precum şi a impactului faptei în opinia publică şi că o interpretare simplistă, limitată precum aceea dată de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile în care toate datele existente conduc la concluzia că fapta reclamantului nu a avut nici un ecou public, iar conduita sa corectă nu poate fi pusă la îndoială, este de natură să ducă la instituirea unei răspunderi perpetue şi la incapacităţi şi interdicţii de mare gravitate pentru tot restul existenţei.
În consecinţă, instanţa a apreciat că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, condamnare cu suspendare intervenită într-un moment al vieţii, în privinţa căreia legea a înlăturat orice consecinţe, nu a mai produs în decursul anilor consecinţe, nu a avut şi nici nu are un impact în opinia publică.
A mai reţinut instanţa că reclamantul s-a supus recoltării probelor biologice, a manifestat un deplin regret şi dorinţa materializată de a înlătura orice consecinţe, ulterior anului 2001 a susţinut examenul de admitere la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „A.I.C.” promovat cu media 9,33, a absolvit cursurile universitare cu media 9,80 în anul 2005, iar în anul 2009 a promovat examenul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi în tot acest timp, s-a bucurat de aprecierea concetăţenilor dintr-o localitate relativ mică şi nu a fost implicat în incidente care să-i afecteze reputaţia în percepţia celorlalţi.
În final, Curtea de apel a apreciat că pârâtul nu a avut în vedere aspectele prezentate referitoare la conduita reclamantului, iar modul în care a abordat situaţia în litigiu i-ar crea reclamantului o aparenţă de imoralitate perpetuă imposibil de contraargumentat oricare ar fi conduita sa şi oricât timp ar fi trecut şi ar fi de natură să creeze o imagine deformată asupra justiţiei, a scopului acesteia şi a rolului în societate, în condiţiile în care „încrederea publicului în justiţie” şi „satisfacerea interesului general” nu pot fi asigurate decât prin exemple de abordări echilibrate şi echidistante, specifice ideii şi dezideratului de justiţie.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinței civile nr. 115/CA din 10 mai 2010 a Curții de Apel Iași, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, după expunerea istoricului cauzei, menţionează că verificarea reclamantului F.P. sub aspectul îndeplinirii condiţiei referitoare la „buna reputaţie” a fost realizată cu respectarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 303/2004 şi art. 27 din Regulamentul privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439/2006.
În urma verificărilor efectuate, s-a constatat că F.P. figurează în evidenţele organelor de poliţie, întrucât a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 621 din 28 mai 2001, rămasă definitivă prin neapelare, la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiţionat.
Faţă de această împrejurare, recurentul-pârât susţine că, având în vedere rolul deosebit ce revine judecătorului în realizarea justiţiei, ca serviciu public şi sarcina ce revine Consiliului Superior al Magistraturii de a preîntâmpina lezarea demnităţii şi prestigiului funcţiei de magistrat şi de a asigura moralitatea corpului de magistraţi, aparenţa de moralitate şi încrederea opiniei publice în independenţa, imparţialitatea şi reputaţia neştirbită a magistratului, în raport cu definiţia noţiunii de „bună reputaţie”, în raport cu natura faptei săvârşite, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a reţinut în mod corect că reclamantul F.P. nu îndeplineşte condiţia „bunei reputaţii” prevăzute de art. 12 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Mai susţine recurentul-pârât că reabilitarea de drept intervenită în privinţa condamnării reclamantului este o condiţie distinctă pe care un candidat trebuie să o îndeplinească pentru a putea fi admis în magistratură, însă acest aspect nu este suficient pentru a se constata că F.P. se bucură de o „bună reputaţie”.
4. Hotărârea instanţei de recurs
Analizând cauza, prin prisma criticilor din recurs, în raport cu motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.
În raport cu împrejurările cauzei, astfel cum acestea sunt prezentate în expunerea anterioară a hotărârii pronunţate de Curtea de apel şi a celor susţinute în cuprinsul cererii recurs, problema de drept supusă dezlegării se rezumă la aprecierea îndeplinirii de către F.P. a condiţiei referitoare la „buna reputaţie” impusă de dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în condiţiile în care în anul 2001 a fost condamnat la 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, condamnare în privinţa căreia a intervenit reabilitarea de drept în anul 2003.
Conform dispoziţiilor legale incidente cauzei, ale art. 12 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 12. - Admiterea în magistratură a judecătorilor şi procurorilor se face prin concurs, pe baza competenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii”.
În cauză, este necontestat faptul că reclamantul F.P. a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 621 din 28 mai 2001 a Judecătoriei Paşcani, definitivă, la 6 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1996, respectiv conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală.
Totodată, recurentul-pârât nu contestă faptul că în privinţa condamnării respective a intervenit reabilitarea de drept în condiţiile art. 133 alin. (1) C. pen., conform cărora „Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile precum şi incapacităţile care rezultă din condamnare”.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei referitoare la „buna reputaţie” prevăzută de art. 12 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, (Decizia nr. 2267/2010) s-a reţinut că „reputaţia unei persoane se construieşte în timp, printr-un întreg ansamblu de elemente care concură la conturarea profilului său uman şi profesional, care nu pot fi luate în evaluare în mod izolat, scoase din context. Prin urmare, Consiliul Superior al Magistraturii trebuia să ia în considerare intervalul îndelungat de timp scurs de la data presupusei fapte, conduita ulterioară a recurentului-reclamant, aprecierile favorabile asupra activităţii desfăşurate (…) şi inexistenţa, in concreto, a unor ecouri publice ale faptei reţinute”.
Or, în cauză, nici în cuprinsul hotărârii Plenului Consiliului Superiror al Magistraturii nr. 1880 din 29 octombrie 2009 şi nici în cererea de recurs, recurentul-pârât nu a reliefat nici existenţa unor ecouri publice cu privire la fapta pentru care reclamantul a fost condamnat în anul 2001 şi nici faptul că în percepţia opiniei publice ar fi ştirbită buna reputaţie a intimatului-reclamant F.P.
De altfel, prin reabilitare se înţelege chiar „restabilirea bunei reputaţii” (Mic dicţionar academic, Volumul IV, Literele P-Z, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003, p. 174), iar în doctrina de drept penal s-a afirmat că „prin reabilitarea unui fost condamnat se înţelege reinserarea socială completă a acestuia prin înlăturarea pentru viitor a tuturor incapacităţilor şi interdicţiilor ce decurg în general dintr-o hotărâre de condamnare şi prin repunerea lui, din punct de vedere moral şi social, în situaţia pe care o avea înainte de condamnare” (C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 649).
În prezenţa acestor argumente, a se reţine că buna reputaţie a reclamantului este ştirbită în pofida reabilitării de drept şi în ciuda faptului că recurentul-pârât nu a probat existenţa niciunui aspect referitor la conduita ulterioară a persoanei de natură a induce o percepţie negativă din partea opiniei publice, ar însemna lipsirea de finalitate şi de conţinut a instituţiei juridice a reabilitării şi acceptarea unei blamării permanente a individului pe întreg parcursul vieţii.
Totodată, instanţa de recurs constată că instanţa de fond a analizat în concret şi a oferit o motivare detaliată în sensul că nu se poate reţine neîndeplinirea de către reclamant a condiţiei referitoare la „buna reputaţie”, prin prisma conduitei sale ulterioare condamnării în privinţa căreia a intervenit reabilitarea de drept.
Faţă de susţinerile reprezentantului recurentului-pârât formulate în cadrul şedinţei publice din 22 februarie 2010 referitoare la faptul că instanţa de fond ar fi făcut confuzie între condiţia impusă candidaţilor la Institutul Naţional al Magistraturii prin dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 303/2004 în sensul lipsei antecedentelor penale şi condiţia impusă pentru admiterea în magistratură prin dispoziţiile art. 12 din aceeaşi lege referitoare la buna reputaţie, instanţa de recurs constată că acestea nu pot fi primite, întrucât, aşa cum rezultă din prezentarea considerentelor Curţii de apel, instanţa a analizat separat cele două aspecte, arătând expres care sunt argumentele pentru care a apreciat că reclamantul se bucură de o „bună reputaţie”. De altfel, se constată că, atât prin răspunsul la plângerea prealabilă, cât şi în cuprinsul întâmpinării, Consiliul Superior al Magistraturii a precizat că „în privinţa domnului F.P., în urma verificărilor efectuate (…) s-a reţinut că acesta figurează în evidenţele operative ale organelor de poliţie”, astfel că instanţa de fond, prin considerentele hotărârii pronunţate, nu a făcut altceva decât să răspundă apărărilor pârâtului.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.
Având în vedere soluţia adoptată în cauză şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., în raport cu documentele justificative depuse de intimatul-reclamant la dosarul de recurs, recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii va fi obligat să plătească intimatului-reclamant suma de 869,40 RON, cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 115/CA din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii la plata către intimatul-reclamant F.P. a sumei de 869,40 RON – cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1027/2011. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1032/2011. Contencios. Suspendare executare... → |
|---|
